Îmi mărturisesc păcătuirea: deunăzi gândeam în loc să muncesc, de pildă bătând cuie pe unde s-o nimeri. Şi, cum gândeam, mi-a venit în minte o poveste veche care mi s-a părut instructivă. S-a întâmplat cam în anul 70 i.d.Cr. Până de curând Roma fusese sub dictatura lui Sulla, o dictatură dură care favorizase o oligarhie hrăpăreaţă. După retragerea dictatorului în anul 80 şi moartea sa în 78 sistemul s-a relaxat, dar facţiunea care-l susţinuse a păstrat poziţii dominante în stat. Între cei care sprijiniseră dictatorul s-a aflat şi Caius Verres.
           
Cvestor, adică funcţionar public însărcinat cu finanţele, ales cu sprijinul adversarilor lui Sulla, n-a avut nici o ezitare să-i abandoneze pe aceştia şi să treacă, fireşte şi cu banii pe care-i administra, de partea celorlalţi în anul 82. În 79 se afla în provincia Cilicia ca legat al propretorului Dolabella, adică a guvernatorului. Cu această ocazie el înlesneşte în chip interesat o vânzare importantă imobiliară în oraşul Milet în favoarea unor trimişi ai regelui Mithridates, cel mai activ şi periculos adversar al Romei în epocă; cu alte cuvinte, vânzarea constituia un act de trădare. În 74 Verres devine pretor urban, adică demnitar însărcinat cu judecarea proceselor între cetăţeni romani. În această calitate el a adoptat o jurisprudenţă insolită care se mai şi modifică în funcţie de capriciile amantei sale, Chelido, şi care-i permitea câştiguri importante de pe urma proceselor. După încheierea mandatului în anul 73 el devine propretor al Siciliei, cea mai importantă provincie a Romei în acel moment. Aici şi-a dovedit din plin Verres "calităţile": Sicilia s-a transformat în prada sa: procesele se vindeau pe sume importante, funcţiile erau de vânzare, comerţul cu grâne se făcea în funcţie de interesele sale, taxele se percepeau sau se inventau după bunul său plac, vămile erau eludate pentru a-i asigura mai mari câştiguri etc. Dar, omul nostru era şi mare colecţionar de opere de artă: trimişii săi colindau templele pentru a sustrage de acolo statui, tablouri, obiecte de cult celebre; când afla că în vreo casă particulară se aflau opere de valoare, imediat îşi trimitea ciracii care prin intimidare îi determinau pe proprietari fie să vândă la un preţ derizoriu, fie să le dea cadou atotputernicului guvernator. Că nu excela prin gust, asta este cu totul altceva: pe Verres îl interesa numai să epateze, să se poată lăuda cu operele care se găseau în colecţia sa. La un moment dat a aflat că în posesia unui oarecare Pamphilius se afla un vas de mare artă, opera unui sculptor celebru din secolul II i.d.Cr., Boethos. Pur şi simplu i l-a luat din casă. Puţin mai târziu i s-a spus că aceeaşi casă mai adăposteşte alte două vase pictate, de mare valoare; imediat a poruncit să-i fie aduse. Iată faptul aşa cum a fost el povestit de păgubit: "cum stăteam acasă trist, soseşte în goană Venerius şi-mi porunceşte să-i duc pe dată guvernatorului cele două vase; intimidat, cer să-mi fie aduse, ca să nu se întâmple o nenorocire mai mare, şi plec spre reşedinţa lui Verres. Când am ajuns acolo, acesta se odihnea; prin casă umblau cei doi faimoşi fraţi frigieni; cum m-au văzut, m-au şi interpelat "unde sunt, Pamphilius, vasele": le-am arătat trist; ei le laudă. Mă plâng că, dacă şi aceste vase îmi vor fi luate, nu voi mai avea nimic de preţ în casă. Când m-au văzut atât de abătut, fraţii frigieni mă întreabă: «cât eşti dispus să ne plăteşti, ca să le poţi păstra?» Ce s-o mai lungesc, mi-au cerut o sumă mare, o sută de mii de sesterţi; am acceptat. Între timp mă cheamă guvernatorul şi-mi cere vasele; atunci fraţii frigieni îi spun că s-au înşelat, că au crezut că vasele sunt de valoare, dar că, în realitate, ele nu sunt demne de colecţia lui Verres. Acesta spune că este de aceeaşi părere. Aşa am putut salva nişte vase excepţionale". Părerile estetice ale unor subalterni şmecheri determina operele de artă care să figureze în colecţia lui Verres; sau, pentru a utiliza formula lui Cicero, Verres "fura cu mâna lui, dar cu ochii altora"; şi nu cu ochii unor experţi rafinaţi, ci cu aceia ai unor găinari.
          
Bineînţeles că o asemenea comportare, o avere imensă câştigată prin presiune politică, escrocherii şi corupţie a produs multă revoltă. Mai ales sicilienii, a căror insulă fusese pur şi simplu ruinată de rapacitatea lui Verres, cereau să se facă dreptate. Conform legilor romane, locuitorii unei provincii aveau dreptul să denunţe şi să solicite anchetarea unei administraţii necinstite. Perspectivele erau însă în acest caz proaste. În anul 71 ca guvernator a fost trimis în Sicilia o rudă prin alianţă a lui Verres care a încercat să zădărnicească orice anchetă. Mai mult, Verres însuşi îi sfida pe acuzatorii săi, afirmând că el se bucura de sprijinul unei personalităţi politice foarte influente şi că pe această bază spoliase provincia. Cine va fi fost acea personalitate, nu ştim; poate oratorul Hortensius despre care va fi vorba mai încolo. Dar, omul nostru declara public că nu se teme de completele de judecată, deoarece "el şi-a împărţit în aşa fel cei trei ani, cât a fost guvernatorul Siciliei, încât câştigul realizat în primul an şi l-a rezervat, pe cel din al doilea l-a destinat patronului şi apărătorilor săi, iar pe cel din al treilea, cel mai bogat şi mai rodnic, judecătorilor". Astfel el era convins că are impunitatea asigurată.
          
În ciuda acestei siguranţe incredibilul s-a întâmplat. Cauza sicilienilor a fost preluată de un avocat fără anvergură la acea dată şi om politic necunoscut, Marcus Tullius Cicero. Cu toate obstacolele care i se puneau, cu toate ameninţările la care a fost supus el şi-a dus la bun sfârşit ancheta şi strângerea probelor. Dar Verres trebuie să se fi considerat în şi mai mare siguranţă când la 27 iulie 70 avocatul său, faimosul orator Hortensius, a fost ales consul pentru următorul an. La Roma cei doi consuli, pentru toate magistraturile funcţiona principiul colegialităţii, aveau puterile pe care azi le au cumulate un preşedinte de stat şi un prim ministru. La comunicarea rezultatului alegerilor Hortensius l-a îmbrăţişat public pe Verres şi, convins că va repurta victoria, a declarat trufaş că prin votul acordat poporul l-a inocentat pe clientul său. Tactica adoptată de Hortensius era să lungească procesul, deoarece la 16 august începeau nişte sărbători şi jocuri care ar fi amânat sine die judecata. Numai că la 5 august 70 când s-a deschis procesul, Cicero a dat peste cap toate calculele: contrar obiceiului el a ţinut un foarte scurt, dar percutant discurs, după care a prezentat probele irefutabile pe care le adunase şi a aruncat în joc martorii. În faţa dovezilor evidente juriul, majoritatea era în favoarea inculpatului, a fost paralizat iar faimosul Hortensius şi-a recunoscut înfrângerea. Sentinţa a fost pronunţată la 14 august. Verres a fost condamnat la exil şi la plata către sicilieni a unei sume de patruzeci de milioane de sesterţi. Verres ar fi putut ataca sentinţa printr-un apel în faţa poporului, dar, conştient că nu poate câştiga, a preferat să accepte hotărârea instanţei.
          
Chiar dacă nu avea gust artistic Verres a fost un escroc de mare anvergură cu mari ambiţii politice, cu foarte importante relaţii în cele mai înalte sfere ale puterii, printre jurişti, într-un cuvânt avea toate motivele să se considere intangibil. Şi totuşi a fost înfrânt de un tânăr aproape necunoscut la acea dată. Indiferent de importanţa şi de influenţa unui personaj, instanţele romane nu ignorau faptele şi, oricât de interesat va fi fost juriul, sentinţa nu putea sfida evidenţa. De altminteri, dacă s-ar fi impus corupţia, n-avea cum Roma să construiască un imperiu care a rămas trainic în memoria europeană.
          
Gândind la această poveste, m-am iluminat brusc şi mi-am dat seama cât de înţelept acţionează Ministerul Educaţiei. Ministerul pregăteşte eliminarea practic a latinei din şcoala românească. Foarte justă măsură. Păi cum, elevii noştri să citească texte în care se arată cum un tinerel necunoscut a reuşit să obţină condamnarea unui om valoros, care a făcut mare avere, care se bucura de prietenia şi sprijinul şefului statului, care a fost excepţional de generos cu judecătorii? Cine ştie ce idei neprincipiale le pot veni tinerilor noştri citind asemenea texte. Poate că vreunul dintre ei se va inspira din Cicero şi cine ştie ce descoperiri ar putea face care să ştirbească prestigiul scumpei noastre patrii. Aşadar, în regim de urgenţă latina trebuie eliminată definitiv din şcoală
          
Şi cu aceeaşi ocazie mi-am dat seama cât de patriotică a fost o emisiune puţin timp înaintea Paştelui la postul Realitatea Tv, emisiune în cadrul unei serii pompos intitulate "Bătălia pentru România" care va să zică Hannibal ante portas scumpei noastre patrii - în care moderatorul, un poetic senator sau un senatorial poet (nu se ştie încă) a adus doi analfabeţi culturali care să ne convingă că noi românii suntem daci get-beget şi că nu avem nimic de-a face cu imperialiştii romani. Just Putem noi spune azi că suntem urmaşii unui Cicero, ai unui Brutus, Cato etc. Nici pomeneală. Aşadar, înapoi la geto-daci căci, neştiindu-le limba, putem în impunitate călca în picioare cum voim gramatica românească. Iar în ceea ce priveşte combaterea corupţiei, din moment ce nu ştim cum procedau Burebista şi Decebal, o lăsăm şi noi patriotic baltă.
          
Emisiunea la care mă refer este însă un act foarte grav, astfel că voi reveni curând.