Pripăşit pe scăriţa piezişă ca dinţii unui pieptene a funicularului, mă furişez prin Porta San Giacomo, aruncând ochiade invidioase dalelor ce asezonează caldarâmul vechi de câteva secole de pe Viale delle Mura. Duomo, basilica Santa Maria Maggiore, Piazza Vecchia, Palazzo della Regione, străzi şi străduţe pe care abia se pot strecura, cu infinită abilitate, câte o limuzină, castele şi case păzite de coama leului veneţian (efigia celui mai nordic bastion al dogilor), parcuri şi grădini, podeţe şi fântâni, toate parcă îmi şoptesc ceva despre Gaetano Donizetti, Pietro Locatelli sau Alfredo Piatti. Primii doi chiar sunt înmormântaţi aici, in inima Bergamo-ului antic, în Citta Alta, cum mai este apelată colina în idiom turistic. Cel de-al treilea şi-a amanetat numele Conservatorului de muzică, faimos pentru cursurile sale de măiestrie dedicate interpretării creaţiilor instrumentale ale Barocului. Las în urmă Cappella Colleoni şi Battistero, pentru ca, smulgându-mi un ultim efort, să escaladez vârful colinei şi să păşesc într-una dintre cele mai (în)cântătoare săli de concert din cizma italică, sală ce poartă, de asemenea, numele celebrului violoncelist născut în oraşul de pe Torrente Morla. Aici se derulează de aproape trei decenii, în fiecare primăvară, festivalul "Incontri Europei con la Musica", ce are alura unei micro-stagiuni cu reprezentaţii hebdomadare întinse pe durata a doua luni. O primă impresie: goticul edificiului şi modernitatea logisticii impresariale fac casă bună. Pe de o parte, austeritatea şi masivitatea soluţiei arhitectonice exterioare, dar şi perfectiunea formulelor angulare ori a spaţiilor boltite, ceea ce conferă o acustică uniform şi generos repartizată; pe de altă parte, discreţia şi perspicacitatea cu care Vittorio Fellegara şi Pieralberto Cattaneo regizează evenimentele festivalului în aşa fel încât să satisfacă toate gusturile, de la cele cu vădite propensiuni către exotic şi insolit, până la cele acut tradiţionaliste, mereu nevoite a fi "tratate" ca la mama acasă. Un festival într-o sală gotică e ca o rază de lumină filtrată de vitraliul istoriei, dar şi al perspectivei. în sala "Alfredo Piatti" am auzit şi zorii unor muzici posibile şi amurgul unor efluvii perimate. Gesturi sublime şi contexte infernale sprijină deopotrivă impresia de incantaţie ce cromatizează o stenică melodie diatonică. Un diatonism ce revine, iată, en fanfare în creaţia contemporană. Şi nu e de mirare, căci după cohortele de opusuri ultra-agresive, nervii compozitorilor s-au mai calmat, fie din cauza curei de muzici tradiţionale extra-europene, fie din dorinţa de a isprăvi o dată cu auto-claustrarea atât de alienantă. De douăzeci şi şase de ani Associazione "Musica Aperta" nu face altceva decât să informeze publicul bergamasc în legătură cu ceea ce se petrece în arta sunetelor: cine s-a mai născut, cine cu cine umblă, cine a mai murit...Aşa se face că această reuniune, subintitulată şi "Compore oggi" întruneşte datele unei şuete, la care lumea vine, întreabă, află şi, atenţie !, spune mai departe. Muzica nouă nu mai este astfel un produs de lux ori o "trăznaie" fără utilitate practică. Şi mai e ceva: concertele axate pe livrarea lucrărilor recente sunt anticipate de explicite dezbateri-lecţii (un fel de matinee) la care spectatorii se învârt în jurul vârstei de zece-doisprezece ani. Mi se pare normal ca publicul actual al concertelor de seară (şi, vă rog să mă credeţi că abia încape în spaţioasa sala din "Cita Alta") să fie publicul matineelor de acum două decenii. Să nu credeţi însă că "Incontri Europei con la Musica" este amanetat exclusiv muzicii contemporane. Nici vorbă de aşa ceva. Există un fericit şi oportun contrapunct între cele mai noi creaţii şi opusurile de mult şi definitiv intrate în conştiinţa melomanilor. Bunăoară, Ligeti, se conjugă de minune cu Liszt, Vranicky cu Frescobaldi, Gazzini cu Haydn, Cattaneo cu Villa-Lobos şi exemplele ar putea continua. Punerea în aceeaşi pagină a verbului muzicilor contemporane cu substantivul muzicilor clasice nu face altceva decât sa atenueze insularizarea celor dintâi si să condimenteze plăcerea degustării celor din urmă. Nimeni nu spune că e uşor să distribui astfel literatura muzicală de ieri şi de astăzi care este, se ştie, şi într-un caz şi în altul copleşitor de bogată, şi nici că e lesne de restituit întregul evantai de stiluri şi estetici, mai ales că interpreţii actuali tind, ca de altfel peste tot în lumea de azi, spre o maximă specializare. Dar când îţi permiţi să inviţi Orchestra de cameră "Milano Classica", ansamblul "Fiati Musica Aperta", soliştii şi corul "Accademiei Internazionale de Muzică" din Milano, pianişti ca Yuko Ito, Diego Maria Maccagnola, Francesco Pasqualotto Simone Pagani, Danuela Petric, Carlo Balzaretti, flautişti ca Mario Carbotta, chitarişti ca Bruno Giuffredi, soprane ca Angela Nisi ori organişti ca Maurizio Manara logodna avangardei şi ariergardei muzicale nu mai reprezintă decât o procesiune firească, supusă legii firii, la care invitaţii sunt răsfăţaţi din belşug cu daruri, dăruind la rândul lor recunoştinţă muzicienilor. Iar ceea ce mi se pare demn de remarcat este că ambii logodnici îşi jură nu numai credinţă ci şi unirea eforturilor întru epurarea muzicii de tot ceea ce înseamnă violenţă, crispare sau încrâncenare. ...Beethoven, Wagner, Schonberg, Stravinski, Xenakis... - indicatoare obligatorii pe traseul agresivităţii în muzică (?). Cromatizarea, di-sonantizarea (cu alte cuvinte, telurizarea) progresivă a muzicii a asediat, agresând continuu, urechea melomanului, destupându-i (e-adevărat) canale ascunse, augmentându-i receptacolele, în acelaşi timp însă instaurând o anume adempţiune a tenebrosului, neliniştii şi catastroficului. Exista o agresivitate a materialului sonor asupra compozitorului (cazul Beethoven, Wagner ori Stravinski); dar există şi o agresivitate a compozitorului asupra materialului (la Schonberg şi Xenakis, de exemplu). Pe de o parte viziunile informale, demonice, paroxistice ale compozitorului, pe de altă parte tiparele spartane, dieta habotnică la care e supus materialul sonor. Într-un fel avea dreptate Cioran când afirma că "abia după Beethoven muzica a început să se adreseze oamenilor: înainte nu se întreţinea decât cu Dumnezeu. Bach şi marii italieni n-au cunoscut deloc acea lunecare spre omenesc, acel fals titanism care, de la Surd încoace, alterează arta cea mai pură. Încordarea voinţei a înlocuit suavităţile; contradicţia sentimentelor, avântul naiv; frenezia, suspinul disciplinat: dispărând cerul (s.a.) din muzică, în locul lui s-a instalat omul. Înainte vreme, păcatul se răspândea în dulci tânguiri; a venit clipa când s-a instalat: declamaţia a înfrânt rugăciunea, romantismul Căderii a triumfat asupra visului armonios al decăderii..." Asaltul tenebrelor, insinuarea neliniştilor, pânda catastroficului impun adoptarea unor măsuri de protecţie. Agresivitatea în muzică tinde să fie demascată şi încriminată. Lumea muzicii are azi mai mult ca oricând nevoie de linişte, lumină şi celest. La Bergamo, am resimţit-o din plin, soarele e tăcut, sclipitor şi ocupă, de cele mai multe ori, întregul orizont.