Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Un confesiv paradoxal de Ion Simuţ


S-au împlinit în aprilie o sută zece ani de la naşterea lui Camil Petrescu, din acelaşi contingent cu Gib I. Mihăescu, dar cu un rang mai sus în canonul estetic. Nu am înregistrat în contul evenimentului decât o a treia versiune a unui bun eseu monografic despre Camil Petrescu semnat de Irina Petraş în Biblioteca revistei "Apostrof", apărut în 2003. Tot anul trecut, Editura Gramar a tipărit o nouă ediţie a jurnalului lui Camil Petrescu, Note zilnice, prefaţă, text stabilit, note, cronologie şi indice de nume de Florica Ichim. S-ar putea spune că e a doua ediţie a jurnalului camilpetrescian, deşi prima restituire aparţinuse altui îngrijitor de text, Mircea Zaciu, şi fusese realizată cu tot aparatul critic necesar în 1975, la Editura Cartea Românească. E cel puţin ciudat că Florica Ichim nu menţionează nicăieri existenţa acestei prime ediţii, la care s-ar fi putut raporta deschis. Nu am nici o explicaţie pentru această incorectitudine: lipsă de informaţie nu are cum fi, lipsă de onestitate ar fi prea grav. Pentru mine rămâne un mister ignorarea acestei referinţe obligatorii la ediţia anterioară a unuia din cei mai importanţi istorici literari, fie şi printr-o simplă menţiune, dacă nu printr-un comentariu. Principala "defecţiune" a ediţiei Zaciu e intervenţia cenzurii, care a suprimat câteva fraze, cuvinte şi aproximativ trei-patru pagini compacte - omisiuni asupra cărora ne avertizează blestematele croşete.

Camil Petrescu scrie jurnal cu mari intermitenţe, cu pauze de ani întregi, deşi promite "note zilnice", mai mult de dragul formulei decât pentru a-şi crea o obligaţie, recunoscând chiar de la început, cu însemnarea din 20 februarie 1927, că "redactarea acestui caiet de note cotidian ar fi o imposibilitate" (p. 19). Marea lui obsesie va fi ideea sinuciderii. în 1927, când începe jurnalul, scriitorul are 33 de ani şi evocă o ascendenţă morbidă, sub semnul unei predestinări ce nu s-a adeverit: "Dacă tatăl meu s-a sinucis la treizeci şi patru de ani, când organismul lui e al meu şi oamenii sunt aceiaşi, nu e nici un motiv să nu-l imit" (p. 17). Din anul 1927 datează abia opt pagini de jurnal (în forma tipărită acum); 1928 lipseşte; 1929 e cuprins în două pagini şi ceva; 1930, anul în care apăruse Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, lipseşte şi el; 1931 e bogat în confesiuni (cam 25 de pagini); intervalul din 1932 până în noiembrie 1935 e vid; sfârşitul lui 1935, împreună cu anul 1936 adună 50 de pagini, adică aproape jumătate din volumul întregului jurnal;1937 ocupă patru pagini cu transcrierea unui pamflet anti-Camil decupat dintr-un ziar; 1938 e reprezentat doar de o dedicaţie foarte măgulitoare a Cellei Serghi, iar finalul aparţine unor însemnări răzleţe, cam 15 pagini, din anii 1939-1940. Cu această diagramă în faţă, nu putem afirma că asistăm la desfăşurarea unei vocaţii a jurnalului şi a mărturisirilor.

Poetul, dramaturgul şi prozatorul îşi dezvăluie foarte puţin procesul de creaţie. Mai bine se văd, pe anumite porţiuni, publicistul şi filosoful. Camil Petrescu scrie jurnal în silă - ceea ce e o contradicţie în termeni. în 23 decembrie 1936 notează: "Scriu cu silă imensă acest jurnal. Dacă n-aş şti că o pledoarie a mea mi-e necesară, pentru ca să nu fiu desfigurat de neînţelegerea celor din jurul meu, n-aş mai pune mâna pe toc ca să scriu aci. Dar sunt lucruri - nespus de multe - pe care numai eu şi Dumnezeu le ştim. Din ele, o fărâmitură aruncată pe hârtie aci." (p. 104). Scriitorul se instalează involuntar într-un paradox: detestă jurnalul ca scriitură de utilitate strict personală sau ca terapie eficientă, dar îl foloseşte ca mijloc de comunicare cu posteritatea, într-un sens reparator; îşi construieşte o imagine de sine, polemizând cu contemporanii, ceea ce conduce spre o instrumentalizare publicistică a jurnalului. Camil Petrescu scrie jurnal fără să aibă încredere în acest gen de scriere. Confesiunea e un procedeu literar pentru personajele sale, dar pentru el însuşi, ca autor, e absurd şi fără sens. Sunt chiar cuvintele acuzatoare ale diaristului intrigat: "Un jurnal e un lucru anost şi aproape fără sens. Totuşi, simt nevoia unei exteriorizări" (însemnare din 13 ianuarie 1927, prima zi a jurnalului, p. 17); "acest jurnal e o absurditate. (...) prezintă o imagine falsă şi incompletă, în orice caz." (p. 24-25). Camil Petrescu e un confesiv profund sceptic. Scepticismul său are o dublă motivaţie. Pe de o parte, nu crede în însăşi posibilitatea de recuperare totală a trăitului de către acest tip de scriitură: ceea ce se întâmplă în 1940 i se pare atât de vast şi de complex "încât orice rând scris e o falsificare" (p. 119), dar şi între propria viaţă şi detaliile transcrise există un "penibil decalaj" (p. 111). Pe de altă parte, profund neîncrezător în onestitatea contemporanilor, face din jurnal un instrument compensator, suspect lui însuşi de inautenticitate: "Poate că va stârni mirare că nici unul dintre evenimentele importante ale vieţii mele nu figurează în acest jurnal, în puţinele note pe care le-am scris încă din viaţă... M-am mulţumit să scriu ceea ce aveam interes să fie ştiut pentru o mai bună înţelegere a operei şi gesturilor mele cunoscute direct, ori povestite eventual cu pretenţii de autenticitate" (p. 111-112). E ciudat cât de persistente în timp sunt părerile negative ale lui Camil Petrescu despre rostul jurnalului.

Scriitorul îşi începe notele sub semnul zădărniciei jurnalului şi sub ameninţarea sinuciderii. Atunci, în 1927, singurul rost menit jurnalului ar fi fost să dea o explicaţie sinuciderii probabile. Iar cauzele devin imediat evidente: adversităţile contemporanilor, insuccesul, boala, complexul datorat surzeniei; între aceste cauze, sărăcia e cea mai umilitoare (de reţinut scena invitaţiei la masă de către Vintilă Şirianu, când sila îl face să simtă "râme lunecând pe şira spinării în jos", p. 23). în martie 1929 (p. 25-26), îşi construieşte planuri disperate de a scăpa de sărăcie, fie publicând un roman (ceea ce se va întâmpla în anul următor), fie conducând o revistă (care ar putea fi "Munca intelectuală"). Se găsesc soluţii de amânare periodică a sinuciderii: în 1927 îşi asumă comportamentul de "om obligat să se realizeze, ca un stăpân cu alte cuvinte" (p. 20); în 1931, trebuie să trăiască pentru a "pune la punct acele nenorocite de caiete filosofice", fapt ce ar aduce adevărata realizare: "cel puţin să iau aci hotărârea că nu mă voi sinucide înainte de a le transcrie" (p. 28). Treptat, una din temele majore ale jurnalului devine conflictul cu lumea. Deşi megalomania nu-l va ocoli (dovadă sunt "agendele" şi memoriile lui E. Lovinescu), în 16 decembrie 1935 crede că nu are suficient orgoliu creator: "Cred că o dovadă a mediocrităţii mele e că, până acum, n-am avut curajul să înfrunt ridicolul imens de a fi un geniu... De a mă comporta ca atare, fără să mă sinchisesc de surâsurile enervate şi indignate" (p. 61). Tristeţea lipsei de glorie s-a însoţit cu grija excesivă pentru posteritate. Aceasta e, în cele din urmă, profunda motivaţie a jurnalului camilpetrescian.

Ediţia Floricăi Ichim, fără omisiuni datorate cenzurii, va trebui să înlocuiască de acum încolo ediţia lui Mircea Zaciu. Nu ar fi fost rău să recupereze prefaţa criticului clujean şi unele comentarii din note în mod declarat (căci, de pildă, în istoricul relaţiilor dintre Cezar şi Camil Petrescu, Florica Ichim beneficiază clar, dar tacit, de documentarea prealabilă a lui Mircea Zaciu). Florica Ichim a îmbunătăţit aparatul de note, înmulţindu-le semnificativ (de la 164, câte avea ediţia Zaciu, la 231), ceea ce a angajat un efort suplimentar. Cuvintele indescifrabile au rămas cam aceleaşi, cu mici excepţii, ca şi lacunele din manuscris datorate autorului. Uneori, progresele în lecţiuni nu sunt ajutate de elucidări adevărate: de pildă, la p. 85 în ediţia Zaciu se semnalează un nume indescifrabil, pe care Florica Ichim la p. 53 în ediţia sa îl transcrie "Mirto", fără nici o explicaţie în note sau fără măcar menţiunea că e o lecţiune incertă. Dar, altă dată, Florica Ichim are dreptate, după cum rezultă şi din context, să citească numele lui Vl. Streinu (p. 79 în ediţia 2003), pus în relaţie cu Şerban Cioculescu, şi nu Streinul, lecţiune care trimite greşit la bucovineanul Mircea Streinul (p. 111 în ediţia Zaciu). Mai sunt şi alte diferenţe de detaliu (date diferite pentru unele însemnări sau locuri diferite ale unor fragmente răzleţe), dar nu acestea merită insistenţe. Importante sunt fragmentele introduse acum în premieră, care fuseseră scoase de cenzură în ediţia Zaciu. Cel mai amplu e textul de trei pagini din ziua de 14 decembrie 1935 (p. 55-58 în ediţia Florica Ichim), un adevărat eseu despre conştiinţa politică tulbure a românilor şi despre necesitatea unei politici eficiente ce n-ar putea fi impusă decât printr-o lege severă de salvare a statului (la p. 88 în ediţia Zaciu omisiunea e semnalată de croşete). Această critică a românismului se leagă în sistem cu o critică a supralicitării dorului la Blaga şi în folclorul românesc (p. 86 în ediţia 2003). Omisă de cenzură fusese şi justificarea lui Camil Petrescu (un adaos la data de 19 martie 1936) de unde provine falsa impresie de antisemitism (p. 72, în ediţia 2003) şi apoi o frază despre naţionalismul evreiesc şi cel german, care se anihilează reciproc. în ediţia Zaciu e semnalată prin croşete omisiunea însemnării din data de 8 iunie 1936 (p. 119), un text ireverenţios despre N. Titulescu (p. 85-86 în ediţia nouă). Mai lipseau o menţiune despre transformarea evreicelor cu vârsta (p. 95 în ediţia de la Gramar) şi două fraze despre ruşi şi Basarabia în 1939 (p. 113, în ediţia nouă). Omise sunt şi numele lui Mussolini şi Hitler ca "genii catalizatoare" (desigur, negative), Franţei lipsindu-i un echivalent de acest fel în 1940 (p. 124 în ediţia recentă). Intruziunea croşetelor cenzurii în textele clasicilor e un fapt de istorie literară ce merită cercetat.

Florica Ichim ne rămâne datoare cu transcrierea altor texte, oricât de scurte sau de aparent nesemnificative, pe care le semnalează în prefaţa ediţiei: un jurnal-registru din 1921, o agendă din 1922, însemnări din 1923 despre dragostea pentru actriţa Leny Caler, un jurnal medical început în 1930, un jurnal conjugal, un caiet "flori-fructe", note de călătorii prin ţară. Ca şi Liviu Rebreanu, Camil Petrescu ţinea episodic şi alternativ mai multe jurnale - agende seci, fără mari revelaţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara