Prin volumul de nuvele Migraţii (1971)
şi, mai ales, prin romanele Masa
zarafului (1972), Duminica mironosiţelor
(1977), Întoarcerea lui Pascal (1979),
Sărbătorile răbdării (1980) sau
Prinţul Ghica (1982-1986), Dana Dumitriu
s-a impus ca una dintre vocile singulare
ale prozei româneşti postbelice, scriind,
în anii ’70, „cel mai radical roman psihologic”
(Nicolae Manolescu). Eseurile critice
(Ambasadorii sau despre realismul
psihologic, 1976 şi Introducere în opera
lui C.A. Rosetti, 1984) întregesc profilul
unei opere ce exprimă intransigenţă
morală, luciditate şi tensiune a ideii.
Dincolo de unele ecouri, asimilate cu
tact, ale noului roman francez (vizualizarea
intensă a detaliului, perspectiva echidistantă,
neutralitatea descriptivă), meandrele
narativităţii din volumul Migraţii (considerat
de critică drept o carte despre evadarea
în interioritate) expun, prin strategiile
ficţiunii autobiografice, un conflict, vizibil
uneori, alteori subînţeles, între existenţă
şi esenţă, între a fi şi a părea, ilustrând,
în fond, o stare de impas, de criză existenţială,
finalizată prin retragerea eului din faţa
unui real agresiv, care infirmă o valorificare
optimă a resurselor fiinţei. În nuvelele
din acest volum (Madrigal, Migraţii,
Împotriva migraţiilor şi Firesc, prea firesc)
sunt redate făpturi cu statut incert şi
complexe adolescentine, aporii ale identităţii
sau ale comunicării interumane, toate
subordonate unei teme privilegiate a
operei Danei Dumitriu, aceea a eşecului,
a ratării.
Masa zarafului e, simplu spus, un
roman-parabolă, alcătuit din cinci confesiuni,
ce redau spectacolul, moral şi psihologic,
al unei crize: o criză a claustrării, a închiderii
în sine, o dramă a alienării, generând un
acut sentiment al negativităţii, al eşecului
existenţial, al abandonării oricăror iluzii.
„Zaraful” este, aşa cum s-a mai spus, o
imagine a unei paternităţi diforme, nefaste,
ce conservă echilibrul familiei prin
asumarea instinctului de conservare,
prin apelul la inerţie, la închistare, la o
atitudine existenţială centripetă. Bazată
pe interiorizare a viziunii, naraţiunea e
marcată de momente de analiză psihologică,
descrierea obiectivă alternând cu imersiunile
în interioritate, iar evenimentele fiind
frecvent transferate în registrul unei
conştiinţe ultragiate. Întoarcerea lui
Pascal evocă revenirea la propria familie
a unui condamnat politic, circumscriind
totodată unele toposuri recurente în
proza autoarei (tema cuplului, relieful
feminităţii, reflecţia asupra inadaptării,
crizele bovarice, concilierea cu trecutul).
Dacă Petra, personaj marcat de un anume
bovarism eterat, oscilează dramatic între
traumele solitudinii şi dorinţa de autonomie,
în căutarea unei concilieri oarecum
culpabile, sora ei mai tânără, Ema, se
detaşează de servituţile afective şi sociale
ale unor legături impuse, asumându-şi
dificultăţile şi privilegiile unei opţiuni
eliberatoare. În Duminica mironosiţelor
(carte cu structură şi aspect de policier
de amprentă psihologică), scriitoarea
evocă avatarurile existenţiale ale unui
cuplu; e vorba şi de un roman-dezbatere,
în cadrul căruia personajul principal
feminin, Dora Iatan, îşi problematizează
propriul destin, propria devenire, dar
şi relaţia cu Alex, marcată de o spionare
reciprocă, de o permanentă pândă, de o
demonie a curiozităţii, în contextul unui
„vid sentimental absolut”. Mecanismul
epic al reinterpretării datelor evenimenţiale,
ideea mistificării liber asumate, impasul
comunicării sau toposul auctorial – toate
sunt subordonate aceleiaşi teme privilegiate,
a eşecului, a crizei ontologice, într-o
construcţie epică modernă, în care se
intersectează modalităţi şi procedee
diverse, de la introspecţie la observaţia
realistă sau la analiza psihologică de
incontestabilă subtilitate.
În Sărbătorile răbdării este denunţat
mecanismul implacabil, alienant şi stupid
al „vieţii casnice”, dominate de falsitate,
de mistificare şi culpă. Ghighi Nestorescu,
o profesoară de limba română, suferind
de un anume bovarism, are, la un moment
dat, revelaţia inautenticităţii căsniciei
sale cu Pavel, un individ orgolios, lipsit
de orice înţelegere faţă de ea, şi încearcă
să se elibereze de această captivitate
în care o plasează mistificarea, comoditatea,
lipsa de orizont. Elementele dicţiunii
epice care singularizează acest roman
sunt tensiunea analitică, recursul la
luciditate, exerciţiul valorizant radical,
toate conducând la sugestia tematică a
unei răbdări ce se transformă, gradual,
în infern al unei căsnicii ratate. Liniaritatea
naraţiunii nu exclude inserţia unor evocări,
prezenţa unor flash-back-uri, după cum
expunerea impersonală se îmbină cu
monologul interior sau cu elemente
ale confesiunii la persoana a treia. Dana
Dumitriu configurează figuri feminine
complexe, paradoxale, nuanţat analizate,
plasate în opoziţie cu bărbaţi indecişi,
ezitanţi, maleabili, sau, dimpotrivă,
autoritari, tiranici, imprevizibili.
Prinţul Ghica e o reconstituire istorică,
în tonalitate obiectivă, a figurii lui Ion
Ghica, surprins în perioada exilului
postrevoluţionar şi a evenimentelor ce
au pregătit unirea de la 1859. Cu o punere
în scenă remarcabilă, cu un corect şi
nuanţat simţ al istoriei, romanul denotă
cunoaşterea şi exploatarea unor strategii
epice moderne, naraţiunea fiind bine
strunită, cu forţă evocatoare şi sugestivitate
a detaliilor revelatoare. Scriitoarea
conturează, aşa cum subliniază Nicolae
Manolescu în Istoria critică a literaturii
române, un personaj „în permanentă
mişcare, fără stop-cadre, şi care nu poate
fi prins într-o formulă definitivă, ca un
erou de biografie, cu destinul hotărât din
capul locului. Ghica nu e un tip, ci un ins
viu şi contradictoriu”. Finalitatea romanului
constă, o spune clar autoarea, în evocarea
circumstanţelor în care „s-a deschis viaţa
modernă a unei ţări. O ţară mică, «înghesuită
între imperii»”. Evocând una dintre
perioadele cele mai complexe, mai
paradoxale şi mai fascinante din istoria
românilor, aceea a „adolescenţei naţiei”,
Dana Dumitriu desenează profilul cvasimitic
al unui personaj cu destin aventuros, cu
o biografie spectaculoasă, încadrat într-
o construcţie narativă ce are însemne
ale totalităţii (roman istoric, roman de
dragoste, roman politic etc.). Ritmul
trepidant al epocii e notat în detalii plastice,
care sugerează dinamismul, spiritul
titanian, dar şi avatarurile retoricii
paşoptiste: „Nerăbdarea generală poartă
cuibărită în ea, ascunsă cu grijă şi superbie,
apatia străveche, scepticismul bătrânesc
şi impetuozitatea superficială a tinerilor”;
sau: „Trăim o epocă atât de contradictorie!”.
(…) Totul este atât de confuz, atât de
emfatic!”
Pe scena unei istorii trepidante, Ion
Ghica („omul secolului XIX”) e reprezentat
în tuşe sigure, dense, precise, personajul
având gesturi şi reacţii adesea imprevizibile,
dar şi un profil riguros articulat, inserat
abil în scenografia istorică, socială, morală
a epocii, sau în contextul politic european.
Astfel, „în timp ce Garibaldi cucereşte
Palermo, iar Napoleon al treilea anexează
Savoia şi Victor Emanuel al II-lea anexează
Toscana şi Emiliana”, în Ţările Române
viaţa parlamentară face primii săi paşi,
timizi şi nesiguri. Demnă de interes este
şi prezenţa, în tectonica romanului, a
unor personaje-reflectori (Thouvenel,
Stanley), din perspectiva cărora sunt
redate fapte, evenimente sau figuri umane.
Impulsul schimbării este însă evident şi,
în ciuda unor jocuri de culise şi a luptelor
politice, sentimentul dominant este acela
al progresului, al elanului, corectat de
luciditate, exprimat de protagonist:
„Pentru generaţia mea nici un regim nu
e bun. Este unul vechi, detestabil şi este
unul nou care putea fi speranţa unuia
viitor. Continua nevoie de schimbare
aparţine romantismului nostru de tinereţe,
o amintire... Nebunia este că vedem
un regim care nu ne mai dă nici o speranţă...”.
Politica e percepută în roman ca un joc
al aparenţelor şi dedesubturilor, al
paradoxurilor şi disimulării, în contextul
unui spectacol carnavalesc, în care culisele
capătă o importanţă majoră: „Politica
este o artă a culiselor, dar ceva trebuie
să se petreacă şi pe scenă pentru a justifica
maşinaţiile ei. Nu poate fi lăsată scena
goală sau plină de actori împietriţi în
gesturi alegorice. Secolul nostru este
chemat să satisfacă foamea de politică
a cetăţeanului de rând...”.
Publicistica Danei Dumitriu cuprinde
o tematică diversă, de la articole cu detentă
conceptuală şi conţinut teoretic (privitoare
la statutul criticii literare, la categoriile
şi modalităţile lecturii, la condiţia epicii
sau a literaturii feminine etc.), la cronici
literare şi recenzii aplicate la volume
de proză, poezie, critică sau eseu. Astfel,
într-un articol intitulat Critica literară
sau dragoste cu discernământ, din
„România literară”, nr.1/1981, Dana
Dumitriu defineşte critica drept „dragoste
cu discernământ”, considerând că este
necesar un echilibru între critica de
orientare şi critica de evaluare, echilibru
care trebuie să se materializeze în aşanumita
critică activă, acea formă de critică
plasată în imediata apropiere a textului
literar, ca producere de sens sau imagine
emblematică a lumii. Este expusă aici şi
o tipologie a criticii literare, ce cuprinde
critica orientativă, critica cu finalitate
teoretică, critica analitică, dar şi critica
interpretativă, sau cea de creaţie. De real
interes e studiul consacrat romanului
modern, Ambasadorii sau despre realismul
psihologic (1976), în care sunt identificate
şi comentate particularităţile esenţiale
ale realismului psihologic (capitolul
Autoritatea personajului), precum şi
articulaţiile operei proustiene (Acest
străin eram eu însumi), particularităţile
creaţiei lui Henry James („Un locuitor
resemnat şi binevoitor al infernului”),
ale operei Virginiei Woolf (Melodia
neîntreruptă a vieţii interioare), ale creaţiei
Hortensiei Papadat-Bengescu (O călătorie
naivă pe ape şi în adâncul lor), sau ale
romanelor lui Lawrence Durrell (Cuvintele
– oglinzile nemulţumirii). Constatând
procesul de redefinire şi refuncţionalizare
estetică pe care îl parcurge romanul
modern, autoarea expune trăsăturile
definitorii ale realismului psihologic
(psihologia ca dat şi act temporal,
obiectivitatea relatării epice, prezenţa
unei inteligenţe narative cu o poziţie
privilegiată în aria naraţiunii etc.), revelând,
totodată, rădăcinile duale ale prozei
moderne (realism obiectiv şi analiză
psihologică). Pe de altă parte, sunt
exprimate aici şi distincţii ferme între
romanul de analiză, în care personajul
„nu evoluează din punct de vedere psihic,
ci doar în cunoaşterea de către autor sau
de către sine însuşi a structurii sale
sufleteşti” şi realismul psihologic,
unde personajul e marcat de evenimente
„interioare” decisive, care nu se mai
supun unui determinism de ordin cauzal.
Unitatea de perspectivă, conferită naraţiunii
de centralitatea eului, conduce la conturarea
unui personaj care se revelează pe
sine continuu, şi care este reprezentat
mai degrabă ca o privire ce absoarbe
forme, culori, ritmuri ale eului şi ale lumii,
neexcluzându-se, desigur, o perspectivă
plurală, convergentă asupra evenimentelor
narative. „Ambasadorii” sunt, în fond,
personajele (inteligenţele centrale), care
au „rolul de a fi şi de a reflecta existenţa”.
Introducere în opera lui C.A. Rosetti e
o monografie marcată de echilibru de
compoziţie şi viziune, dar e, de asemenea,
cum s-a mai spus, un document psihologic
ce conturează structura artistică ambiguă,
paradoxală, tumultuoasă, a unui scriitor
tipic romantic, nu lipsit de avânturi
donquijoteşti, exaltat şi patetic, în multe
din actele existenţei şi ale operei.
Personalitatea lui C.A. Rosetti e redată
şi interpretată cu concursul unei documentări
minuţioase, dar şi prin prisma unei voinţe
de reconstituire istorică a unui timp şi
a unui context istoric, în care scriitorul
şi-a asumat un rol puternic conturat şi
asimilat în cele mai mici nuanţe („a
fost cel care a vrut să fie, personajul pe
care l-a imaginat şi l-a jucat clipă de clipă,
sacrificându-şi adesea fiinţa reală.”). Aşa
cum se înfăţişează acum, cu interogaţiile
sale, cu intransigenţa morală, cu ideatica
tensionată, polivalentă şi ferm articulată,
creaţia Danei Dumitriu ni se prezintă ca
o operă de certă valoare şi consistenţă
în peisajul literaturii române contemporane.
