Virgil Nemoianu, Opere, 3. Străin
prin Europa, Buimac pe cinci
continente, volum coordonat de Sorin
Lavric, Editura Spandugino, Bucureşti,
2015, 622 pag.
Un volum pe cît de masiv,
pe atît de substanţial
strînge notele de
călătorie ale unui
cărturar care, într-o
carte anterioară, se
declara „străin prin
Europa”, iar acum, ridicînd la
putere simbolică năuceala
omului contemporan în satul
global, se înfăţişează „buimac
pe cinci continente”.
Mă refer la Virgil Nemoianu, despre
ale cărui însemnări vagante am scris
în România literară, reţinînd ca
neobişnuită (chiar şi pentru acest
gen) bogăţia consemnărilor aşa-zicînd
culturale. Călătorul era şi a rămas
interesat de muzee şi castele, biserici
şi librării, rute istorico-spirituale,
stiluri plastice şi arhitectonice, figuri
exponenţiale ale căror urme şi semne
le caută şi le găseşte. Călătoria –
spuneam – devine astfel la Nemoianu
o incursiune metodică în specificul
unei naţii, făcută prin intermediul
a ceea ce a oferit ea mai preţios istoriei
culturii. Mai nimic nu scapă atenţiei
insaţiabilului călător, cu o foame
cultural-artistică pantagruelică,
întrecînd vizibil instinctele primare.
Şi totuşi: la relectura paginilor
din Străin prin Europa, completată
prin lectura celor din Buimac pe cinci
continente, perspectiva critică se
schimbă ori măcar se nuanţează. Din
textura culturală a notelor de călătorie
ies acum însemnări şi mici fişe de
observaţie caracterologică, portretizări
făcute cu ochi rău, de prozator,
picanterii şi bîrfe, notaţii asumat
subiective care arată calităţi şi apetenţe
de memorialist. Cărturarul care îşi
redactează notiţele în baia de hotel,
iar în avion citeşte un eseu despre
rugăciune al lui Urs von Balthasar
ori Geniul creştinătăţii al lui
Chateaubriand e un călător-cititor
pentru care marcajele realităţii şi
cele ale culturii încep să se suprapună.
Lectura pe care o face realităţii nu
este întotdeauna cea adecvată, dar
ea rămîne caracteristică pentru
insaţiabilul cărturar. Văzînd în Germania
cum copiii şi tinerii poartă tricouri
cu logo-ul Esprit, Nemoianu se bucură
nespus. Vede în aceasta o dovadă a
creştinismului „îmbibant” al Europei
contemporane. Cînd soţia îi atrage
atenţia că e o marcă americană, teoria
păleşte. Abia mai tîrziu, într-una din
acele paranteze ulterioare frecvent
intercalate, autorul admite cu simpatică
obidă: „Ce imbecilitate din partea
mea!”...
Călătorul este complet impredictibil
în notaţiile şi chiar în stările lui. Foarte
greu îi poţi ghici reacţia la un stimul
ori altul al lumilor traversate. Nemoianu
e realmente fericit cînd găseşte
exemple de baroc purificat (la Paris)
şi o binecuvîntată fertilitate a pămîntului
gras, într-o Franţă mănoasă şi
tradiţionalistă, în care sînt puzderie
de castele abia menţionate în ghiduri.
Exotica Alhambră spaniolă îl încîntă.
Nu însă şi Madridul. De ce? Fiindcă
e... poluat. Bruges iese grozav: un
oraş paradisiac, cu un profil aerian
asemănător celui al Oxfordului („laudă
mai mare ca asta nici că pot aduce”).
Spaniolii i se par morocănoşi şi
neprietenoşi. În schimb, la Santiago
de Compostella simte, pentru prima
oară, „pulsul viu al credinţei din secole
trecute”. Graficul reactiv al lui Nemoianu
merge de la totala adeziune la brusca
dezamăgire mărturisită imediat, franc,
fără acel respect paralizant al multor
autori de însemnări de călătorie pentru
locurile şi instituţiile pe care le vizitează.
La autorul nostru, ele au directitate
şi autenticitate.
Comparaţiile pe care le face sînt
nu numai cu România de origine
(într-un registru nostalgic) ori cu
America hiperdezvoltată al cărei
cetăţean a devenit, ci şi între ţări
vestice puse de noi, pe vremuri, în
rama aceluiaşi tablou magnific, intitulat,
vag ca un miraj, Occident. După ce
vizitează Luvrul, Glyptoteca de la
München i se va părea, retrospectiv,
„un flecuşteţ provincial”. Nu chiar
flecuşteţ, dar tot provincial, pare şi
Schönbrunnul pe lîngă Versailles.
Din păcate, cu cît anii trec, cu atît
această lume vestică plină de splendori
ale trecutului se va deschide imprudent
imigranţilor. În contextul fierbinte
al crizei refugiaţilor din 2015, accentele
lui Nemoianu puse cu un deceniu
în urmă par premonitorii. Conservator,
el are accese de reacţionarism curat:
degradarea, descompunerea, maladiile
sociale sînt puse exclusiv pe seama
secularizării, a desacralizării şi a
fluxurilor de derbedei străini şi indigeni
care profanează spaţiul şi valorile
europene. Frapant, America, ţara în
care se simţea acasă, a devenit
apăsătoare, prin schimbările demografice
şi „descompunerile” ei.
Noroc că după 1990, cînd Cortina
de Fier cade, autorul va reveni în
România şi se va simţi aici complet
depeizat. Societatea românească,
decuplată atîta vreme de Europa
Occidentală şi de întreaga lume
civilizată, este redescoperită cu uimire
faţă de retardatarea ceauşistă.
Comparaţia şi contrastul joacă,
aici, în favoarea Vestului şi a Statelor
Unite – fie ele şi decăzute, degradate,
multiculturalizate. Sîntem în 1992,
iar Bucureştiul i se arată lui Nemoianu
astfel: „8 iunie 1992. Completă senzaţie
de depeizare la Bucureşti [cîţiva
ani mai tîrziu Matei C. avea să folosească
spiritual şi inspirat cuvîntul «revenant»
– revenind, dar şi «fantomatic» –
n.ult.]. Cînd sosesc la aeroportul
Otopeni din Bucureşti am impresia
că am ajuns la capătul pămîntului,
la un soi de sfîrşit: totul pare părăsit,
terminat, iarba creşte prin pavajul
pistelor, autobuzele par rable, avioanele
au elice. Oamenii sînt ponosiţi, obosiţi,
neglijenţi, cu mişcări lente. Casele
sînt scorojite, neîngrijite, sărăcăcioase,
vegetaţie multă şi lipsită de demnitate.”.
Cercul se restrînge, focalizarea devenind
aproape dramatică. Iată cum arată
casa şi strada copilăriei: „Casa copilăriei
are un aspect straniu, sfîrşit şi ruinat,
strada abia dacă aş fi recunoscut-o.”
Cei apropiaţi par umbrele celor ce
au fost: „Grozav m-a descurajat
aspectul lui Tăicuţu: umbra propriului
eu, merge prin casă numai sprijinit,
din scaun abia se poate ridica, vorbeşte
cu greu din cauza danturii, nu mai
citeşte (asta ştiam), chiar memoria
îi e uneori dubioasă. Măicuţa merge
şchiopătînd”.
Călătorul prin acest peisaj spectral
îşi revine a doua zi, cultura reinserîndu-l
în sistemul ei de comunicare şi
semnificare. Înaintea unei comunicări,
relaxarea şi umorul revin. Pînă şi
sinistra Casă a Poporului este văzută,
acum, într-o lumină mai simpatică:
„Sîmbătă dimineaţă, la Teatrul Bulandra,
deasupra căruia au instalat Institutul
de Literatură. Văd din depărtare
palatul babilonian al defunctului –
culmea e că nu-mi displace; una dintre
opţiuni e să-l transforme în cazinou,
eu adaug: şi casă de toleranţă.
Comunicarea mea are succes, vin
Dan Mihăilescu, Cornea, Duţu,
Anghelescu, o doamnă Ilona Erdélyi
de la Budapesta, oameni mai tineri.
Raporturile sînt amabile, simpatice,
discuţiile substanţiale”. Vizitele şi
întîlnirile devin tot mai plăcute,
depeizatului i se calculează şansele
la Universitate, la Academie, la
Preşedinţie: „Seara, în vizită la Doinaş
şi Irinel, ei arată bine, nu s-au schimbat,
ne înţelegem foarte bine. Ei spun: ai
greşit neîntorcîndu-te îndată, te-ar
fi ales rector universitar, iar acum
erai preşedinte sau candidat la
preşedinţie. Rîd. Discutăm însă
problema intrării în Academie [din
asta nu s-a ales nimic – n.ult.]”.
În ziua următoare, călătorul redevine
cu totul personaj social, întîlnindu-şi
vechi amici şi făcînd cunoştinţe
noi: „Cu Mircea Martin – sobru, distins,
raţional, eficient. Director de editură,
are maşină cu şofer: iar şoferul e
prins în populismul naţional atît de
răspîndit şi într-un soi de antiparlamentarism.
M.M. mi-a aranjat
întîlniri cu Ornea, Negrici, Livia
Câmpeanu (traducătoare a Secundarului).
I-am cunoscut pe Dan Petrescu (celebru
dizident), buzat şi bărbos, pe directorul
editurii Albatros, Geta Dimisianu,
atît de profesionistă şi de bătăioasă,
l-am revăzut pe Sorin Mărculescu,
vag, neangajant, om fin în continuare,
acum redactor-şef la Humanitas,
precum şi pe Tibi Avramescu, ştirb.
Trece pe-acolo şi Bianca Balotă. În
fine, pe Mircea Ciobanu, ne îmbrăţişăm,
e singurul care-mi spune că am
îmbătrînit, adăugînd spontan-spiritual:
«Dar bătrîn ai fost totdeauna»”.
Din numai cîteva linii, puse pe
hîrtie cu talent de memorialist şi
vocaţie de moralist, Nemoianu prinde
aici nu numai atmosfera postcomunismului
românesc, ci şi o galerie
incompletă, dar reprezentativă, de
intelectuali de marcă supravieţuitori
ai regimului anterior şi încercînd
adaptarea la lumea nouă. Spre deosebire
de exilatul într-o societate democratică
şi stabilă precum cea a Statelor Unite,
cei întîlniţi sau reîntîlniţi aici, în
România, au avut a se confrunta
deopotrivă cu totalitarismul estic şi
cu dispariţia lui, într-o experienţă
macro-socială fără precedent în istorie.
E motivul pentru care limbajele
diferă, pînă cînd valorile comune le
acordă. Splendidele note de călătorie
ale „străinului” şi „buimacului” Nemoianu
sînt expresia, mediată cultural, a unui
patriotism cum aveau „cerchiştii”,
unul cu includere, nu cu excludere,
cu deschidere, nu cu închidere, cu
căutare, nu cu izolare.
