Ce relaţie are moartea cu filosofia? "A filosofa înseamnă a învăţa să mori", proclama solemn Platon, iar Nietzsche, dionisiacul îmbătat pînă la primejdioase limite de întune­coa­sele-i energii vitale, afirma la rîn­du-i că "dacă n-ar fi fost moartea, nu s-ar fi filosofat deloc". Scriitorul român contemporan Dumitru Au­gustin Doman e dintre cei ce cutează a schiţa o replică: "Filosofia se învaţă, moartea - nu". Cu alte cuvinte întoarce spatele unei "ştiinţe a morţii", unei morţi cărturăreşti, uscate, pentru a măsura terifiantul fenomen cu propria-i măsură lăuntrică, pentru a-l reîntoarce la viaţă. Oare putem învăţa extincţia din cărţi, ne-o putem însuşi ca o lecţie dintr-un manual? Oricîte lucruri ingenioase, oricîte subtilităţi s-au formulat pe seama ei, nu rămîne oare experienţa în cauză descumpănitor în afara lor, ca o provocare perpetuă, suprema provocare la adresa fiinţei? Aşa cum Pascal îl refuza pe "Dumnezeul filosofilor şi al savanţilor", în fa­voarea celui care este obiectul superior al iubirii, nu avem dreptul de-a recuza o moarte analitică, spe­culativă, doctă, o moarte mai mult ori mai puţin artificioasă, desprinsă din realul cosmic pentru a fi depozitată în cărţi? Autorul nostru crede că da: "În biblioteca ta de acasă, cu rafturi ţintuite pe veci în pereţi, din podea pînă-n tavan, cauţi, cauţi să afli ce este moartea. Din mijlocul tavanului, doi ochi ironici te privesc şi o voce cavernoasă îţi zice: ŤAceea e moartea livrescă, hă-hă-hă! he-he! hi-hi! Caută în altă parte, pe dealuri şi pe cîmpii, pe goluri alpine şi în pustiu, mai ales în pustiuť". Moartea nu se învaţă, aşadar, moartea se trăieşte sub semnul unei sensibilităţi panicate, al unei angoase, pentru a folosi un termen modern, depăşind formulele speculative care, paradoxal ne înstrăinează de ori­zontul sfîrşitului, ne leagă mai curînd de precaritatea unui prezent ce-o obturează. Nu mărturisea Tolstoi, cutremurat, ieşind de la un spectacol cu o piesă avînd tema morţii, că acesta nu l-a apropiat nici măcar cu un procent din zece mii de realul morţii?

Tot ce poate face Dumitru Augustin Doman, tot ce poate face în această privinţă oricare din noi, e să caute unghiuri favorabile, ca la jocul de biliard, pentru a marca trăirile raportate la Thanatos, pentru a cîştiga o partidă a expresivităţii, la masa unui joc în care miza finală rămîne obscură. Chiar dacă înregistrarea scorului se săvîrşeşte inevitabil în contul "morţii livreşti", rămîne un cîştig net. Acela al unui act al sensibilităţii personale, capabil a îmblînzi necunoscutul, între violenţa unui nonsens şi al unui sens aflat dincolo de pragul comprehensiunii omeneşti, între tăcere şi un limbaj ce-şi dibuie intuitiv porţi spre sine însuşi. În faţa abisului produs de marele mister, ne concentrăm în noi înşine, ne mobilizăm identitatea. În cazul de faţă, identitatea e cea scriitoricească. Dumitru Augustin Doman se prezintă în faţa morţii cu un aer degajat, mucalit, ostentativ plantat într-un mediu marginal pentru a desfide incognoscibila autoritate: "Stau aici,pe strada Vlad }epeş din marginea oraşului, şi achiziţionez melancolii, tristeţi mai mari, tristeţi mai mici, nostalgii mărunte şi neînsemnate. Mi-e sufletul plin de melancolie". Intervine o complicată strategie de ocoluri, de aţîţări, de tergiversări şi confruntări, surogate ale implacabilului final, imposibil de descris post-factum. Moralistul - căci avem a face în persoana lui Dumitru Augustin Doman cu un moralist acut, speţă îndeajuns de rară în literele noastre actuale - apelează la înscenări, la tertipuri adesea ludice care amînă execuţia. Asemenea Şeherezadei, poves­teşte fără încetare, cu nădejdea subliminală a unei salvări. La un moment dat, se răsfaţă într-o atmos­feră de western: "Un orăşel de la marginea unui deşert. Un fel de hotar de oază. La intrare, îl opreşti pe-un bătrîn mustăcios, singurul locuitor care pare a avea timp nemărginit sau - vorba prozatorului - cu care timpul are infinită răbdare; îl opreşti şi-l întrebi firesc ce e moartea, ca şi cum l-ai întreba dacă mai e mult pînă la prima benzinărie. Mustaţa albă ca lîna nu e deloc surprinsă şi-ţi răspunde genuin: ŤE un şerif feminin, cu un sîn galben-roşcat în loc de insignăť. Dar, iat-o! Lîngă un gard scund, îmbrăcată în uniformă mulată pe coapse, pe fese, pe labii, cu ochelari fumurii pe nas şi chipiu, stătea Moartea-şerif cu o ţîţă galben-roşcată în loc de insignă". Întrucît moartea n-o putem asimila - nu-i aşa? - decît sub înfăţişarea sa de viaţă: "Un titlu: Viaţa lui Ivan Ilici". Spre a-şi completa acest scenariu al individului care trăieşte în faţa morţii ca şi cum şi-ar trăi moartea, autorul îşi intensifică existenţa prin drog. Ce e alcoolul decît un substitut al fericirii astfel cum viaţa e, vrînd-nevrînd, un substitut al dispariţiei, cînd eşti de acord să "achiziţionezi visul unui lucru, cum notează Gide, cînd n-ai banii pe care îi cere achiziţionarea materială a lucrului visat"? Drept care întîlnim asemenea consemnări: "Cît de bine se simţea Cioran ca parazit! Cît de mult vin trebuie să beau eu pentru a-mi atenua angoasa că sunt parazit!". Sau: "îşi bea votca la micul dejun şi vinul roşu-violet ca cerneala la masa de prînz". Sau, parabolic: "ŤCe-i poţi oferi Morţii ca ea să-şi depună armele?ť, întreabă, deloc retoric, prietenul tău Teofil, cu paharul de vin roşu în mîna dreaptă.ŤSuflete, ha-ha-ha! Suflete!ť, îi răspunzi tu într-un tîrziu, după ce-ţi bei paharul cu vin roşu ca roşul sînge al vieţii". Într-o manieră de faceţie medievală, moartea apare luată peste picior, persiflată dintr-un amestec de spaimă în faţa enigmei şi de bravadă plebeiană, de minimalizare ambiguă, precipitată:"Să compromitem moartea! Să ne batem joc de ea! S-o bîrfim în derîdere în cîrciuma de la colţul străzii cu feţele de masă pătate de muştarul scurs de lîngă mititeii aşezaţi pe casoleta de carton subţire, din zi în zi tot mai subţire, ca şi viaţa noastră". Prea puţin înclinat spre reculegere purgatoare, spre ascetism, moralistul nostru îşi proiectează bonomia asupra tărîmului de dincolo, în maniera Cimitirului vesel de la Săpânţa. Începînd cu programarea fantast-batjocoritoare a înmormîntării proprii, pe care şi-o închipuie nu ca un simbol al tranziţiei către transcendent, ci ca o zăbavă în carnavalescul mundan: "Aşadar, în timp ce tu eşti preocupat de cele ale vieţii, în diferite puncte ale oraşului ţi se pregătesc funeraliile. Totul trebuie pus la punct, cică. Nu te vor conduce de la nord la sud, pe bulevardul care taie oraşul în două, vecini, puţinii prieteni, rude. Ei nu! La înmormîntarea ta provincială va cînta vesele marşuri funebre Fanfara cultivatorilor de căpşuni tronconice din cartierul Progresul. Te va conduce la loc cu verdeaţă Fundaţia Îngerii Păzitori a Jandarmeriei Orăşeneşti. Te va însoţi cu spirit de responsabilitate Consiliul de Onoare al Partidului Crescătorilor de Reptile (PCR)".Pe coarda gravă se emit aforisme ce stabilesc reperul absolut al paginilor în doi peri: "Un singur mort impresionează mai mult decît o sută la un loc". "Moartea se adresează în primul rînd bătrînilor din noi, chiar dacă murim la 15, la 27 sau la 33 de ani". "În materie de viaţă mai poţi inventa cîte ceva sau măcar inova. În materie de moarte însă, nimic. În moarte s-a ajuns de mult timp la perfecţiune".

Predomină însă această pastă echivocă, frecvent şugubeaţă, de sorginte balcanică şi cu un iz al fabulosului ţărănesc. Ca în povestea lui Ivan Turbincă, moartea nu e luată în serios, sfidată cu o bună dispoziţie suspectă care e probabil un mod arhaic de conjurare, reziduul unui ritual magic. Nepăsarea, grimasa veselă, ironia nu compun o mască pe chipul celui înspăimîntat, incapabil a înfrunta făţiş primejdia maximă, nutrind însă gîndul a o "trage pe sfoară"? Neîndurîndu-se a se desprinde de fenomenologia vieţii, de sancţionarea morală curentă, de "bîrfă", autorul evită a purcede către groaznicul tărîm, face tot posibilul pentru a rămîne dincoace. Spre a crea iluzia cu pricina, nu se dă în lături de la cinism (probă certă a supravieţuirii): "Ce se mai răsfaţă muribundul! Cu cîtă importanţă geme el! Parc-ar fi primul care păşeşte pe teritoriul morţii fără de sfîrşit. Cu cît e mai aproape de putrefacţie şi de primul vierme, cu atît pretenţia lui să-l respectăm, să fim impresionaţi, să-l compătimim e mai mare. O singură scuză îi găsim: lipsa de experienţă pe graniţa abia perceptibilă dintre viaţă şi moarte. Doar această lipsă de experienţă ne lasă o portiţă să-l iertăm pentru trufia lui". Îl amuză o întîmplare cu aer de snoavă, relatată de Sânziana Pop, referitoare la Zaharia Stancu, care încerca - la propriu! - să fugă de moarte, cu trei zile înainte de eveniment. Tînăra prozatoare îl vizitează acasă cu scopul de a-i lua un interviu. Neglijent înveşmîntat, în vestă şi papuci, cu pălăria pusă de-a-ndoaselea, părintele Desculţului ocoleşte casa de mai multe ori, cu o mişcare aparent fără rost: "gîfîind de efort, cu privirea aţintită înainte, a trecut fără să mă bage în seamă, luînd-o iarăşi după colţul din dreapta al casei. Domnule Stancu, ce s-a întîmplat? Slab, înalt, rotind o privire înfricoşătoare pe sub borul negru, de fetru, a spus deloc surprins că mă vede acolo: Nu ştii? Mă caută moartea. Dacă nu fug, mă prinde imediat...". Simptomatic, rîsul (în tradiţie dacică!) e asociat momentului funebru: "Cum recunoşti un om bun? Dacă rîde senin, copilăreşte cînd vine vorba despre moarte, aceasta înseamnă că e un om cumsecade". În consecinţă, întîlnim vorbe de duh, crispate în fond, emanînd acea deconcertantă veselie numită popular "haz de necaz": "ŤSă trăieşti o sută de ani!ť Aşa îi saluta prietenul meu Teofil pe toţi. Trebuie să fii atent, însă. Unuia de nouăzeci şi nouă de ani nu-i prea poţi ura aşa ceva. Cu atît mai puţin unuia de o sută doi ani". Ori: "Cucuta - desert a la Socrate".

În paginile volumului de care ne-am ocupat sunt presărate nu puţine citate din Cioran: "Sentinţă cioraniană: ŤNişte muşte tragice, asta suntem cu toţiiť. Nu chiar cu toţii. Unii sunt muşte vesele, fericite, inconştiente". Ca şi: "Cioran: ŤA învăţa să filosofezi asupra morţii e adevărata modalitate de a învăţa să moriť. Ei, dar ce plăcut e doar să filosofezi despre moarte! De ce ne-ar mai interesa un lucru atît de complicat pentru învăţarea morţii?". Ca şi: "Cioran: ŤMurind, devii stăpînul lumiiť. Care lume? Doar a morţilor, deşi am o bănuială că Cioran avea în vedere chiar toată lumea". Autorul Tratatului de descompunere e luat în colţi, delicat, aşa cum un animal s-ar juca, amical, cu altul din aceeaşi speţă.