Gabriela Gheorghişor, Cristian
Popescu. Arlechinada tragică,
Editura Aius, Craiova, 2015, 216 pag.
O exemplară monografie de autor,
cu explorarea în profunzime
a paradigmelor din segmentele
cele mai noi ale poeziei noastre
contemporane scrie Gabriela
Gheorghişor în Cristian Popescu.
Arlechinada tragică (Editura
Aius, 2015); un subiect complicat
pentru că, iată, Cristian Popescu
e un personaj aproape mitologic,
o „legendă urbană” de la cumpăna
anilor ‘90 şi un scriitor ce pare
„făcut” pentru o abordare în perspectiva
criticii genetice („Cristian Popescu
pare un scriitor fără biografie.
Biografia s-a topit în opera literară,
devenind mitologie poetică”, observă
criticul în deschiderea monografiei
sale; „Cred că este singurul poet peste
care omul care era se suprapunea
perfect şi singurul om pe care poetul
se potrivea, cum se spune, «mănuşă».
Nu era un Cristi şi un Popescu. Era,
şi în viaţă, şi în poezie, Cristi Popescu”,
spune Lucian Vasilescu într-un interviu
recent acordat lui Vasile Proca), iar
lumea literaturii e dinamitată, în
general, de revizuirea drastică a
ierarhiei de valori, întemeiată, uneori,
improvizată, compromisă de exagerări
şi de renunţarea la flamura maioresciană
a criteriului estetic, adesea, pentru
ca, în particular, lirica vremii să devină
„teatrul” unei confruntări între
spectacolul optzeciştilor de la Cenaclul
de Luni şi lumea bizară, cum spune
un martor din epocă, a nouăzeciştilor
de la Cenaclul Universitas. Avînd în
faţă acest relief accidentat al teritoriului
de investigat, Gabriela Gheorghişor
îşi precizează foarte limpede obiectivele:
„Cristian Popescu. Arlechinada tragică
îşi propune să configureze un
portret psiho-spiritual al poetului; să
expună povestea Cenaclului Universitas
şi să explice un concept controversat,
nouăzecismul, prin analizarea «ideologiei»
şi poeticii «manifestelor» din «suplimentul
de direcţie» al Luceafărului, Nouăzeci;
să prezinte convergenţele generaţiei
’80 cu poetica lui Cristian Popescu;
să «de-construiască» analitic poetica
«artei totale» din Arta Popescu, pentru
a ajunge la miezul creativităţii: conştiinţa
tragică a neputinţei de a se sustrage
morţii, ca fenomen existenţial-ontologic,
şi «morţii» de tip artistic, ca inevitabilitate
a artificiului literar; să identifice filiaţiile
şi afinităţile literare, deschiderile şi
închiderile prozo-poeziei lui Cristian
Popescu”.
Există o generaţie (promoţie) ‘90
în poezia noastră? Ce este, în fond,
„nouăzecismul”? La aceste întrebări
răspunde Gabriela Gheorghişor în al
doilea capitol al monografiei sale,
Nouăzecismul. Delimitări şi ipoteze;
prudent, criticul literar constată, mai
întîi, ezitările „discursului critic actual”
în privinţa folosirii „etichetelor” de
promoţie şi/sau generaţie ‘90, pentru
ca, apoi, să conteste subtil criteriul
generaţionist, foarte controversat,
de altfel, încă de la folosirea lui
intensivă prin anii ‘70, de către criticii
de atunci, de Laurenţiu Ulici, îndeosebi.
În fond, anul 1990 nu e un reper
important al istoriei literaturii
contemporane şi nu desparte două
generaţii (sau promoţii) literare pentru
că, se ştie, poeţii nouăzecişti au crescut
cu poezia optzeciştilor, au cunoscut-o
dinlăuntru, în facerea ei, cum, deopotrivă,
sînt mulţi poeţi ai anilor ’80 care
au tipărit majoritatea cărţilor lor,
adesea, cele mai valoroase în ordine
estetică, după 1990; circumstanţele
istorice au fost, în bună măsură,
decisive: şi unii şi alţii au fost nevoiţi
să-şi amîne cărţile, pentru că autorităţile
fostului regim au oprit, aproape în
totalitate, la sfîrşitul deceniului nouă
al secolului trecut, tipărirea volumelor
tinerilor de atunci, optzecişti şi
nouăzecişti, „pentru a nu se crea noi
personalităţi”, cum suna o justificare
de pe o „circulară” a cenzurii vremii.
Foarte atentă cu argumentele sale,
pe care le găseşte în radiografia exactă
a epocii literare, a peisajului liric din
perioada 1980-2000.
Gabriela Gheorghişor face propriile
delimitări teoretice şi judecăţi de
situare în capitolul cu totul lămuritor
Cristian Popescu şi convergenţele cu
generaţia ‘80. Poezia „totului”. Astfel,
dacă biografismul uneşte poezia „totului”
cu aceea a generaţiei ‘80, modul
de a o construi îl apropie pe Cristian
Popescu de „crezul lui ianuş”, cum
i s-a spus; unii descriu ceea ce închipuie
vederea secundă, ceilalţi (de)construiesc
„arătarea”, iar scrisul e o fractură
între fragmente, căutînd în cititor
(„consumator”) nu un complice sau
un martor, ci elementul activ, tovarăş
ul care, (de)construind şi el,
participînd, se transferă în propria
lucrare. Altfel, explozia realului şi
implozia fiinţei, ca şi legăturile cu
poezia „penetrantistă” a anilor ‘30
sînt elemente de convergenţă, cum,
la fel, dovedeşte criticul, asocierea
nouăzeciştilor în „Dinastia Caragiale”
şi afirmarea unei aşa-zise diferenţe
specifice sub zodia marelui dramaturg
nu sînt, neapărat, o carte de identitate;
„Academia Caţavencu”, de pildă, a
fost fondată şi scrisă, în principal, de
optzeciştii Florin Iaru, Cristian
Teodorescu, Ioan T.Morar, Ioan Groşan,
dar şi de „şaptezecistul” Mircea
Dinescu, iar convergenţele sînt
identificate de Gabriela Gheorghişor
chiar în asumarea „poeticii secundarului”
a lui Caragiale („Poetica secundarului
a lui Caragiale a fost însă valorificată
şi de generaţia ‘80”, scrie apăsat
criticul literar), în desacralizarea
modelelor culturale (şi nu începuseră
poeţii optzecişti cu Nichita
Stănescu şi prozatorii aceleiaşi generaţii
cu Dumitru Radu Popescu?), în priza
la real pe care nouăzeciştii o
„accentuează” etc. În acest orizont
al convergenţelor, Cristian Popescu
continuă, în viziunea Gabrielei
Gheorghişor, paradigma şi programul
literar al generaţiei ‘80; Arta Popescu
şi cărţile lui Ioan S.Pop, Nicolae
Coande, Emilian Galaicu-Păun, Lucian
Vasilescu, Simona Popescu, Iustin
Panţa închid seria optzeciştilor,
cristalizînd teme şi motive lirice care
au structurat toată poezia acestora,
de la Mircea Cărtărescu, Marta Petreu,
Al.Muşina, Traian T.Coşovei, Florin
Iaru la Ion Stratan, Ion Mureşan
ori Liviu Ioan Stoiciu: locuiesc, toţi,
în cartierul de lux, calm şi voluptate
al lumii literaturii noastre, vecin cu
cartierul Avangardei.
„Cristian Popescu s-a bucurat de
aprecieri critice, mai ales în anii ‘90,
însă, de la o vreme, exegeza lui
lîncezeşte”, observă Gabriela Gheorghişor
în primele rînduri ale Argumentului
care deschide construcţia critică din
Cristian Popescu. Arlechinada tragică.
În adevăr, în afara unor abordări
colective – volumul A fost odată un
cenaclu..., coordonat de Mircea Martin
în anul 2008, un număr special al
revistei „Manuscriptum” (1999) şi o
anchetă a „Ziarului de Duminică”
(2001), unde colegii de la Universitas
purced, mai ales, la evocări (iar explorarea
vieţii şi operei lui Cristian Popescu în
fragmentele memorialistice ale
congenerilor e foarte inspirată) –, se
reţin cîteva articole şi studii semnate
de Ion Pop, Al.Cistelecan, Alex.
Ştefănescu, Ion Bogdan Lefter, Gh.
Grigurcu, Bogdan Creţu, Daniel
Cristea-Enache şi de Marin Mincu în
O panoramă critică a poeziei româneşti
din secolul al XX-lea. De la Alexandru
Macedonski la Cristian Popescu, dar,
mai ales, textul critic consacrat
autorului Artei Popescu de către
Nicolae Manolescu în a sa Istorie
critică a literaturii române, care îl
situează pe poet „în proximitatea
tradiţiei bizar-absurdului avangardist”
şi care vorbeşte despre onirismul
acestuia, despre „naivitatea simulată,
gustul rimbaldian pentru primitiv,
umil şi prostesc, trucajele, erzaţurile
şi glumele îndoielnice”, sentimentalismul
„de flaşnetă”, despre afinităţile cu
Ion Minulescu şi Mircea Cărtărescu
etc. În acest context, monografia
Gabrielei Gheorghişor este cea mai
importantă abordare critică, în amănunt,
a „artei totale” care e „Arta Popescu”,
construind, totodată, cum a promis,
„o viziune critică asupra figurii spiritului
creator”: demersul Gabrielei Gheorghişor
e (şi) unul de recuperare şi de
(re)valorizare a scrisului unui poet
„cu un tulburător destin uman şi
literar”. Analiza pe text explorează
în adîncime „arta totală” a lui Cristian
Popescu; Gabriela Gheorghişor
urmăreşte procesul de creaţie de la
poetica autoscopiei şi a esteticii urîtului
pînă la concepţia borgesiană asupra
lumii şi literaturii, identifică discursul
îndrăgostit, „democratizarea” poemului,
dialogismul bahtian, fascinaţia poetului
pentru fenomenul kitsch-ului, într-un
excurs rapid, dar temeinic, bine
susţinut de o bibliografie de calitate,
dar fără a fi plicticos, cum, la fel, în
analiza metatextului din Arta Popescu,
Gabriela Gheorghişor apelează, fără
excese, la G.Genette. Abordînd cu
mare fineţe poezia sentimentului
religios, Gabriela Gheorghişor fixează,
într-o riguroasă investigaţie
stilistică, o propedeutică a rugăciunii,
dezlegînd astfel resorturile trecerii
de la eros la arta iubirii creştine şi
înţelesurile pe care le are poemulinimă,
vorbeşte despre „automitologizare”
şi formele hipertextuale (parodia şi
pastişa), iar arlechinada e o poetică
a disimulării tragicului a unui poet
„purtînd masca burlescă a arlechinului”,
caragializînd eminescianismul în ceea
ce s-a numit „antiliteratură”: în sfîrşit,
şi nu e puţin lucru, Gabriela Gheorghişor
are un scris artist, cu fraze limpezi,
frumoase care se reţin imediat şi
pentru mult timp: „Cristian Popescu
pare impregnat de caragialism ca
pămîntul de o apă hrănitoare”; „Cristian
Popescu se visează un atlet al săriturii
în rama sfinţeniei”, de exemplu.
La întrebarea pe care Alex. Ştefănescu
o adresa lumii literaturii într-un număr
din anul 2000 al revistei România
literară – „Cine a fost Cristian
Popescu? ” –, Gabriela Gheorghişor
îi răspunde astfel, peste cincisprezece
ani, în temeinica sa construcţie critică:
„este demiurgul unui univers poetic
recognoscibil şi inconfundabil”.
