Incă de acum câţiva ani am atras atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă, pentru ierarhiile din poezia română actuală, afirmarea unui nou poet, Constantin Creţan, extrem de talentat, de o originalitate stranie, neintegrat în niciun grup şi înzestrat cu o forţă de creaţie inepuizabilă şi sumbră, de fanatic al scrisului. Ceea ce am prevăzut în legătură cu evoluţia lui se confirmă acum, prin apariţia volumului Dicţionar, care nu este nici o culegere de aforisme, cum ar putea să pară unui cititor superficial, nici una de haiku-uri delicate şi contrase, uneori până la a număra o singură silabă, ci o carte deschisă, în continuă expansiune, mereu alta şi totuşi mereu aceeaşi.

Constantin Creţan a evoluat repede şi decis, în numai câţiva ani. A fost de la început un poet bun şi a devenit sub ochii noştri (ai celor care mai ştiu să se bucure şi să admire) un poet extraordinar.

Cartea sa de debut, Poezii de ieri, de azi..., 2004, recomandată iubitorilor de poezie de Ana Blandiana însăşi, cuprinde versuri de o remarcabilă densitate lirică, incizate elegant şi apăsat în albul hârtiei. Sunt versuri grele de poezie, cum rar se mai scriu azi:
"Mă înfăşai ca pe un prunc atunci/ În aburul ce-l răspândeau toţi porii/ Făpturii tale despletite-n lungi/ Miresme, stinse-n marginea candorii.// Iar umbra ta mă strânge şi acum,/ Când mă înfaşă ca pe o mumie/ Şi ţine laolaltă praf şi scrum/ Sub amintirea care pare vie." (Evocare).

Singura problemă a acestei cărţi constă în faptul că autorul foloseşte exclusiv un limbaj poetic consacrat, cu care merge la sigur. Cititorilor le place însă să-l vadă pe un poet riscând.

Următoarele volume, Haremul de iluzii, 2005, Dulcea mea lespede de aduceri aminte, 2005, Gri metalizat, 2006, Melancolia, 2006, Caut vena subţire ce îmi leagă sufletul de trup, 2007, între care există o deplină continuitate stilistică, sunt altceva. Nu întâmplător au fost susţinute moral de Eugen Simion, de Ion Simuţ (şi de semnatarul acestor rânduri). Dintr-o îndeletnicire practicată în deplină cunoştinţă de cauză poezia se transformă într-o aventură. Intensitatea trăirilor, nemaifiind ţinută sub control de o retorică verificată de predecesori, ajunge la paroxism, răvăşeşte dicţionarele, îşi alege parcă singură cuvintele. Versurile sunt scrise cu un un sentiment de urgenţă, care îl face pe poet să folosească fără prejudecăţi materialul lingvistic de care are nevoie, să amestece "poezia" (în sensul tradiţional al termenului) cu proza vieţii de fiecare zi.

Curajul de a da la maximum sentimentele, de a păşi peste graniţa dintre normalitate şi nebunie (în special în exprimarea dragostei) generează poeme tulburătoare, antologice, care, recitate pe o scenă, ar răscoli fără îndoială sufletele celor din sală şi ar fi răsplătite cu aplauze frenetice:
"Sunt un fachir pe-un aşternut de cuneiforme./ Aşează-mi pe piept mari blocuri de piatră, de beton,/ Aşează-mi cartiere şi oraşe enorme/ Şi şoselele, făcute suluri, ca asfaltul-carton.// Ele vor intra îndată-n levitaţie,/ Vor deveni transparente pentru lumină,/ Pentru gravitaţie./ Se vor legăna în ritm de respiraţie,/ Vor tresări la fiecare bătaie de inimă.// Şi poate că odată/ Te vei aşeza şi tu şi atunci/ Voi lăsa cuiele să mă străbată/ Şi să se-nfigă-n tine, atât de multe şi atât de lungi/ Că nu ne-am mai putea desprinde vreodată." Fachir).

Recuzita poeziei de dragoste (romantice, nu je m'en fiche-iste, nu "mizerabiliste") se înnoieşte spectaculos prin acţiunea energică, reformatoare a lui Constantin Creţan. În Dulcea mea lespede de aduceri aminte, achiziţiile de noi simboluri poetice sunt ele însele un element de atracţie:
"Încă mai păstrez în telefonul mobil/ Un ultim mesaj de la tine,/ Aşa cum îl mai port pe cel ce-am fost copil,/ Printre toţi străinii din mine.// Îl mai citesc din când în când/ Şi-l înţeleg tot mai puţin,/ Pe muchea dintre sentiment şi gând,/ Tot mai tocită de destin.// Ştiu că ar trebui să şterg acest mesaj./ Dar niciodată n-o să mă îndur/ Şi în viaţa mea o să rămână doar un peisaj,/ În care doar portretul tău prinde contur." (Mesaj).

Începând cu volumul Gri metalizat (ce titlu bărbătesc-lapidar!), raza atenţiei poetului se extinde, ajungând să cuprindă şi alte personaje ale lumii decât femeia iubită. Un poem de un mare dramatism, răscolitor, este Masca, portret generic, naturalist şi metafizic totodată, al unui bărbat în vârstă dintr-un azil de bătrâni:
"Nu mai iese de mult din camera de la azil/ Şi nici din amintirile pe jumătate inventate,/ Aproape toate de pe când era copil,/ Doar câteva din alte vârste, parcă mai îndepărtate.// Pleoapele-i trase şi ferfeniţite nu se mai închid/ Şi pentru ochii săi lumina-i doar arsură./ E-aproape orb şi-n universul translucid/ Auzul i s-a dilatat peste măsură.// Aude cicatricile cum iar îi crapă,/ Surd apăsate de arcade, de pomeţi,/ La fel ca un asfalt pe care dinăuntru-l sapă/ Rătăcitoare rădăcini, în căutarea altei vieţi."

Existenţa omenească în întregime, în cele mai semnificative ipostaze ale ei - inclusiv condiţia de poet: "Poetului nu îi stă bine viu./ El trebuie să nu mai fie de faţă..."-, constituie preocuparea lui Constantin Creţan. Lui... îi stă foarte bine viu, pentru că poate contribui (contribuie deja) la revitalizarea anemicei poezii româneşti de azi.

Pasionat de sporturile lirice extreme şi enervat de starea (pe loc) a poeziei româneşti de azi, Constantin Creţan face, la începutul lui 2008, un nou gest de un nonconformism radical, publicând o carte miniaturală (7/9 cm) cu titlul SMS-uri. Cu alte cuvinte, SMS-uri în loc de haiku-urile la modă. Enunţuri operative, pline de dramatism, în loc de japonezerii idilice, imaginate de diferiţi autori români (mulţi dintre ei - ignoranţi în materie de cultură japoneză).

SMS-urile lui Constantin Creţan curentează sensibilitatea cititorului. Fiecare reprezintă un fel de scurt-circuit lingvistic, care eliberează brusc o mare cantitate de energie lirică. Iată câteva exemple:
"Să-ţi imaginezi/ Că paradisul este.../ iată Infernul!" (Condiţie); "Pasărea zboară/ În colivia/ Aflată în cădere." (Trup şi suflet); "Sculptez chipul zeiţei/ Mângâind marmura,/ Nu cioplind-o." (Lucrarea); "Cânt la un nai/ Făcut din ţevile unor puşti/ Încărcate." (Poezia); "Îmi urmez inima/ Ca pe-o minge/ scăpată-n drum de-un copil." (Jocul); "Primul cimitir/ Pentru oasele mele/ Chiar carnea este." (Înhumat); "Viaţa mea-i ciorna,/ Viaţa ta-i viaţa mea/ Trecută pe curat." (Caligrafie); "Primul animal/domesticit de un om/ A fost alt om." (Istoria)

Se remarcă (din nou) inteligenţa artistică a autorului, capacitatea sa de a regândi situaţii poetice clasicizate sau clasate
Iar acum, marea surpriză: volumul Dicţionar, care este chiar un dicţionar, cu titlurile aşezate în ordine alfabetică. Fiecare cuvânt este explicat însă nu prin sinonime, nu prin indicarea genului proxim şi a diferenţei specifice, ca în lucrările lexicografice propriu-zise, ci printr-o reprezentare poetică. În felul acesta se creează impresia că oricare dintre cuvintele pe care le cunoaştem este, de fapt, un posibil poem şi că nu trebuie decât să apăsăm pe un buton secret pentru a scoate acest poem la lumină. Drept urmare, simţim impulsul de a participa şi noi la completarea dicţionarului. Cartea nu rămâne doar o carte, ci devine "un joc cu mărgele de sticlă", cu un număr (teoretic) nelimitat de jucători.

Demn de remarcat este faptul că textele, ultraconcise, acoperă totuşi un registru liric întins. Cele mai multe dintre "definiţii" se remarcă prin sarcasmul, cioranian, al unui spirit care nu se mai poate îmbăta cu iluzii:
"A întâlni - A trece pe lângă."; "Aparenţele - Un pântec rotunjit de cancer ca de un făt..."; "Credo - Nu ştiu ce să cred..."; "Adevărul - Mereu la întâlnirea unei minţi strălucite cu un glonţ."; "Democratizarea - Transformarea popoarelor în populaţii de profeţi."; "Vino - Cu toţi bărbaţii tăi, incineraţi în pupile..."; "Poetul şi patria - Ochelari pe ochii unui orb.".

Uneori, sarcasmul merge foarte departe, până la un nihilism spectaculos, fără replică:
"Cuşca - De orice parte a gratiilor, totuna..."; "Morga - Libertate, egalitate, fraternitate."; "Spirit şi materie - Nimic şi nimicuri.".

Nu lipsesc "poemele" care ilustrează o vocaţie a sărbătoririi existenţei:
"Stelele - Vulcani cereşti."; "Inspiraţia - Respir printr-un flaut."; "Aceste versuri - Fluturi kamikaze.";

"Bufonul regelui - Rege."; "Dragostea - Măreţia celor fără măreţie.".

Dar cele mai frumoase rămân "poemele" de dragoste, de o tandreţe tulburătoare şi de o delicateţe care pare venită din altă lume (decât aceea în care trăim azi):
"Hainele noastre - Doar ele rămân îmbrăţişate toată noaptea pe fotoliu...";"De mână - Palmele noastre, pierdute într-un lung sărut."; "Dorinţă - ţi-aş face casă din roci de pe alte planete...".

Aproape toate definiţiiile merită citate. Am să mai reproduc în continuare câteva (pentru cei care nu găsesc cartea în librării şi nici nu au un computer ca să poată accesa blogul lui Constantin Creţan: www.constantin cretan.blogspot.com):
"Alegerea - Toate renunţările."; "Amorul carnal - Cânţi la cutia unei viori."; "Arta - Să vezi lumea prin luneta unei puşti."; "Autobiografie - Am fost un cântec rămas doar pe portativ."; "Autoportret - Fachir pe-un aşternut de cuneiforme."; "Autoportret cu tine - Pasăre făcându-şi cuib în turbina unui avion."; "Autoportret fără tine - Rege umblând decapitat."; "Circuitul - Toate lacrimile se varsă până la urmă în mare."; "Credinţă - Dumnezeu nu ne-ar putea vedea cu ochiul liber."; "Detaşarea - Iubeşte-te cum îţi iubeşti aproapele."; "Eliberarea - Aş rupe lanţurile de ADN..."; "Emigrant - Mi-am părăsit copilăria ca pe-o ţară."; "Înghesuiala - N-a mai rămas în lume aer nerespirat."; "Lumea ideilor - Un joc de biliard cu cranii."; "Manifest - Fii!"; "Maturizarea - Un copil naşte un adult şi moare."; "Demitizarea - Un mit modern."; "Morala - Nu!"; "Muzeu - Viitoare cadavre întâlnesc foste vietăţi."; "Muzica preferată - Ascult cum rugineşte fierul în beton."; "Natură şi cultură - Moartea e natură, spaima de moarte e cultură."; "Neînţelegerea - Vrei o familie, vreau o dinastie."; "Ocupaţie - Dezgrop comori pentru a le îngropa şi mai adânc."; "Originea mea - Mă trag dintr-un copil."; "Scriu - Trag dintr-o ţigară aprinsă la ambele capete."; "Scriu - Vorbesc singur pentru că nu pot să tac singur.".

În poezie, Constantin Creţan a avut aceeaşi evoluţie ca Brâncuşi în sculptură. De la o retorică viril-impetuoasă a trecut treptat, printr-un fel de asceză lingvistică, la enunţuri de o simplitate atotcuprinzătoare. În poemele sale dintâi nu exista nici un cuvânt în plus, părea imposibil să se renunţe la ceva, şi totuşi poetul a îndepărtat drastic nenumărate cuvinte pentru a ajunge la esenţă - ceea ce înseamnă că a ajuns foarte aproape de tăcere. Poemele sale de acum nu mai sunt poeme, ci definiţii dintr-un fabulos dicţionar liric, dintr-o carte borgesiană care cuprinde în paginile ei lumea.

Este o scriere în continuă expansiune. Ar putea avea cândva soarta marilor creaţii literare, devenind folclor.