În lumea personajelor lui Löwendal, curatori: Ruxandra Demetrescu, Cristina Cojocaru, arhitect: Irina Nemţeanu, expoziţie realizată cu ocazia aniversării a 120 de ani de la naşterea lui George Löwendal, Muzeul Colecţiilor de Artă, Bucureşti, 14.10.2017 – 31.01.2018

O expoziţie bucureşteană recent încheiată a aniversat în luna decembrie 120 de ani de la naşterea baronului George Löwendal. Născut la Sankt Petersburg dintr-o familie nobilă cu rădăcini princiare în Danemarca şi Norvegia, George Baron de Löwendal (1897-1964) a fost un pictor, grafician, pedagog şi autor de proiecte scenografice care, în pofida originilor ruso-daneze, a ajuns, purtat de torentul istoriei, să activeze în cea mai mare parte a vieţii sale în România, unde s-a integrat cu o mare flexibilitate în peisajul artistic românesc interbelic şi a supravieţuit fără concesii majore şi în cel postbelic comunist. Făcuse studii serioase de arte plastice la Sankt-Petersburg, dar familia lui fuge în 1918 din calea bolşevicilor şi se retrage o vreme în Basarabia, apoi se stabileşte în România după Primul Război Mondial. Petrece peste un deceniu din viaţă şi la Cernăuţi, un oraş cosmopolit la acea vreme, unde se implică pe plan artistic, dar şi ca director tehnic, în activitatea tânărului Teatru Naţional, alături de câteva nume cunoscute ale teatrului românesc interbelic. Predă o vreme şi la Academia de Belle Arte din Bucureşti, dar urmaşii declară că ar fi fost înlăturat pentru comparaţiile cu Rusia şi criticile aduse nivelului artistic academic destul de nedezvoltat pe care l-a găsit la acea vreme în şcoala românească de artă. În expoziţii de grup, artistul a expus alături de Marcel Iancu şi M.H. Maxy, iar în teatru a fost prieten cu Tudor Muşatescu şi a colaborat strâns în perioada cernăuţeană cu Victor Ion Popa şi G.M. Zamfirescu. De altfel, multe schiţe de portret, pe care le-a realizat într-o varietate de tehnici, păstrează chipurile unor dramaturgi români şi oameni întâlniţi în lumea scenei, un univers care l-a pasionat întreaga viaţă şi în care a fost urmat de una din fiicele sale, actriţa Irina Dall. Această pasiune a sa a inspirat de această dată şi tema actualei expoziţii, dedicată „personajelor“ ce i-au populat nu numai universul artistic, ci şi istoria de familie.

Caracterizat, în discursul curatorial al Ruxandrei Demetrescu şi al Cristinei Cojocaru, de o „modernitate înnoitoare“ combinată cu o „vână tradiţională“, George Löwendal s-a impus în epocă prin portretistica de ţărani bucovineni, agreată atât de ideologia interbelică a afirmării specificului românesc, cât şi în anii ulteriori de comunism. El a văzut în peisajul geofizic şi uman bucovinean „o Americă nedescoperită încă de pictorii români“ şi a optat pentru o „pictură realistă“ deprinsă cel mai probabil în anii de şcoală rusă, dorind să- i fixeze pe pânză în chip neidealizat pe aceşti „ultimi mohicani“ ai unei lumi milenare, intenţie aproape „warburgiană“, cum inspirat a observat Ruxandra Demetrescu. Bucovina i s-a dezvăluit, pe bună dreptate, ca o lume paradisiacă şi, lipsită fiind la acea vreme de pictori, i-a stârnit dorinţa (citez) „să păstrez pentru generaţiile viitoare figura acestor ţărani obidiţi din epoca pe care-am apucat-o eu“.

Partea aşa-zicând de „muzeu etnografic“ din cadrul actualei expoziţii constă în această serie de portrete bucovinene executate în perioada 1926-1937 după tehnica realismului rus, uneori cu accente expresioniste. A se vedea, de exemplu, un portret considerat de artist a reprezenta „tipicul ţărancei bătrâne“ (care nu înţelege de ce vrea să o zugrăvească pictorul pe ea în loc de un „boboc de fată“); privirea serioasă, fixată în gol, exprimă în acelaşi timp sfială şi resemnare, iar urmele adânci ale chipului, ca şi la ceilalţi bătrâni zugrăviţi, marchează ca nişte brazde adânci un chip obişnuit cu greul. Portretele au fost însoţite în expoziţie de fragmente din nişte proiectate memorii, rămase nepublicate, care amestecă triste poveşti de viaţă cu preţioase observaţii etnologice şi antropologice. O astfel de poveste scoate la iveală drama unui ţăran analfabet, cunoscut de pictor ca cerşetorul satului, dar care, fiind vreme de mulţi ani primar, îşi donase întreg pământul pentru a ridica o şcoală; trăia acum în schimb nerecunoştinţa sătenilor. O alta este despre spovedania ultimului ţăran cu plete din Bucovina, care simte nevoia să îi mărturisească preotului pe patul de moarte marea lui „crimă“: aceea de a-i fi convins pe consătenii lui să nu plece la război, pentru a nu ucide oameni nevinovaţi doar dintr-o chemare politică.

Marca de pictor al ţăranilor i-a influenţat decisiv lui George Löwendal receptarea operei, în pofida oricăror alte preocupări contrare de diversificare artistică, în care artistul şia explorat tehnicile, ca şi pasiunea pentru grafică şi teatru: a executat de-a lungul vieţii peisaj postimpresionist (foarte rar totuşi), pictură religioasă neobizantină, ilustraţie de carte, afiş publicitar şi chiar grafică realist-socialistă, însă eticheta de pictor al ţăranilor a rămas în continuare viziunea cea mai comodă asupra sa. Actualul discurs curatorial doreşte să valorifice complexitatea artistului, cu preţuirea inclusiv a zonelor de efemer şi frivolitate ale artei sale, care pot fi privite, eventual, ca semne ale adaptării la o istorie politică nemiloasă, dar constituie deseori şi verosimile situări în forme de avangardă artistică teatrală autentică. În plus, în legătură totodată şi cu acest aspect, familia pictorului, în special fiica cea mare, a păstrat cu sfinţenie creaţiile minore ce i-au produs cel mai probabil artistului în viaţă multă bucurie, ca adjuvante necesare în activităţile sale îndelungate în culisele teatrului, dar care trebuie să îi fi întreţinut, într-un veac ce nu cunoştea frivolităţile postmoderne, şi angoasa rătăcirii de la căile mari ale artei, recomandate spiritului său educat.

Astfel, curatoarele au ales să transforme în vedetă a expunerii un tuş sărăcăcios pe carton reprezentând-o pe Maica Domnului, recomandând totodată neîndepărtarea prin restaurare a pliului ce pare că îl retează exact pe mijloc. Această artă săracă, posibilă piesă de decor în vreuna din piesele montate pe scenă în timpul activităţii teatrale a artistului, contrastează cu tehnica laborioasă a portretelor ţărăneşti şi chiar cu luxurianţa coloristică şi nota veselă a schiţelor de decor pentru spectacole de revistă. Pe de altă parte însă, imaginea acestei Fecioare trimite şi către o latură ocazională încă şi mai puţin cunoscută a pictorului, cea de muralist şi zugrav de icoane, pe care o recuperează în prezent cercetările Cristinei Cojocaru. Astfel, dorind să prezinte publicului român contemporan nu atât o etichetă de mare pictor, cât un interesant şi complex personaj, curatoarele acestei expoziţii au avut în vedere în mod explicit dialogul dintre opera consacrată şi experimentele artistice, căutând să ofere şi laturi noi ale personalităţii baronului Löwendal, să îl elibereze astfel de poncife şi ierarhii tematice, de insistenţa covârşitoare pe portret ţărănesc şi pe latura de „zugrav al sufletului românesc, [...] în tot ce are el mai adânc, mai sfânt, mai uman“, sau pe aceea de „Dostoievski român al picturii româneşti“ (conform Luciei Demetrius, într-un articol din 1943).

De fapt, pictorul ruso-danez stabilit în România, împreună cu întreaga sa familie, a murit în primii ani ai dezgheţului ideologic post-stalinist şi a prins o perioadă care a măturat multe destine artistice. În acest context, ilustraţiile cu artă realist-socialistă realizate de el contrastează cu scenografia de avangardă a montărilor interbelice cernăuţene, dar se regăsesc în actuala expoziţie aniversară mai degrabă ca însemne ale unei naturi artistice înzestrate cu mult umor (vezi autoportretul în 48 de studii de expresie), decât ca expresii dramatice ale parcurgerii unei istorii tulburi. Nu astfel era personajul, nu aşa îi întrezărim portretul în acest nou discurs curatorial.