Un poem eminescian mai de tinerețe (1876, după datarea lui Petru Creția) vorbește despre mecanismul poetic al ultimului romantic european. Spicuiesc din el: „Cu gândiri și cu imagini / Înnegrit-am multe pagini: / Ș-ale cărții, ș-ale vieții”; „Neavând învăț și normă, / Fantazia fără formă”; „Și idei, ce astfel împle, / Ard în frunte, bat sub tâmple: / Eu le-am dat îmbrăcăminte / Prea bogată, fără minte”; și finalul, apoteotic, tanatic și autoreferențial, vorbind despre ce poți găsi în mitemul cetății-mormânt, un panoptic himeric al solitudinii universale și al extincției: „Intri-nuntru, sui pe treaptă, / Nici nu știi ce te așteaptă. / Când acolo! Sub o raclă / Doarme-un singur rege-n raclă”.
La aceste versuri m-am gândit, citind antologia de fragmente eminesciene alcătuită de regretatul filolog ieșean Dumitru Irimia. E vorba, în toate, de o „operație” estetică fundamentală, care poate fi aplicată întregului corpus de texte al poetului: lucrul „cu gândiri și cu imagini”. Iar mecanismul proliferării de imagini nu s-a oprit doar la poeme, ci și la producțiile non-estetice, la articole și notații personale. Asta se observă de departe, parcurgând antologia de care pomenesc aici. Având-o sub ochi, observăm că Eminescu a fost un gânditor autentic, care, preocupat intens de problematica intelectuală a vremii sale, a îmbinat, inevitabil, discursul tehnic cu cel poetic. Claritatea, persuasiunea și frumusețea textelor sale dovedesc aria largă de cuprindere a domeniilor în care se mișca, pasiunea pentru limba română și, îndeosebi, calitatea de poet. Mai ales cea din urmă face ca lectura fragmentelor să fie plăcută, nu doar folositoare, teoretic.
Mihai Eminescu. Despre limbă, cultură, teatru reprezintă, de fapt, o reeditare extinsă a unei culegeri din 1970, ce conținea texte din caiete și din publicistică (unele inedite, în contextul în care Perpessicius nu terminase, încă, de scos integrala sa celebră). Ea era menită să ofere o perspectivă coerentă asupra gândirii poetului în legătură cu teme legate de cultură și artă: comentarii, meditații, mici analize, studii și luări de poziție. Aflăm din nota introductivă a Mihaelei Anițului, cea care a îngrijit profesionist noua ediție, că reputatul savant ieșean a făcut, ulterior cărții din 1970, o altă selecție a textelor, în urma lucrului pentru Dicționarul limbajului poetic eminescian (începând cu 2001). Era o selecție mult mai relevantă și mai bine organizată, rezultat al unui alt traseu de lectură prin labirintul nonficț iunii, revăzut ca suport pentru literatură. Impedimente administrative au făcut ca noua antologie să nu apară în 2004, când s-ar fi intenționat publicarea, și, apoi, prin trista dispariție a lui Dumitru Irimia dintre noi (în 2009), să fie în pericol de-a nu mai apărea deloc. Ceea ce, din fericire, nu s-a întâmplat.
Cele trei domenii eponime care au organizat antologia nu sunt decât „umbrelele” încăpătoare sub care se ascund subiecte dintre cele mai variate: naționalism și literatură națională, unitatea lingvistică și etnică, etimologism, limba românească veche, elemente de prozodie și lexicologie, limba și scrierile unor predecesori și contemporani iluștri, geniul și creatorul, fantezia, literatura populară, comentarii ale unor texte și reviste ale vremii, cronici dramatice și muzicale, gânduri despre actorie și arta dramatică. Toate textele selectate sunt absolut relevante și pentru „filosofia” lui Eminescu, și pentru competența antologatorului. Dar aș vrea să remarc câteva dintre cele mai percutante metafore vizuale care dau seamă de mecanismul poetic amintit mai sus: universul intelectual și moral al omului, descris ca glob cosmic, cu o axă centrală, în jurul căreia gravitează valorile; oamenii învățați, dar fără talent, văzuți ca o sală întunecată cu două uși, pe unde intră, respectiv ies ideile, fără putința de a fi oprite și prelucrate creator; fantezia artistului, ca un peisaj cu „pânze atârnate” asupra căruia se oprește privirea lui selectoare; dispoziția epistolară, ca sumă de „puncte lucii”, de „o comunicativitate neobicinuită”; repertoriul teatral, privit drept suflet, cu actorii drept corp. Exemplele ar putea continua și, puse în relație cu arhicunoscutele poeme din canonul eminescian, pot justifica un tip de glosare fundamental și constant imagistic, plin, deopotrivă, de analogii și omologii.
Lucrarea lui Dumitru Irimia câștigă în coerență și-n ineditul perspectivei, față de mai vechiul Fragmentarium din 1981 (cel alcătuit de Magdalena D. Vatamaniuc, și el de luat în seamă, desigur). Nu e vorba de o completare, ci, pur și simplu, de altceva. E o schiță bine articulată a gândirii unui intelectualemblemă pentru cultura națională? poet sensibil și la vibrațiile lumii înconjurătoare, și la cele ale marilor idei. Fiindcă „ard în tâmple, bat sub frunte”, ele nu puteau fi exprimate neutru, sec, ci dimpotrivă, cu stil și imaginație. Dumitru Irimia ni le-a arătat astfel, încă o dată, spre confirmarea bunului renume al posterității sale.
