Revenit în literatura română după un nedorit intermezzo de vreo treizeci de ani (autorităţile comuniste, o dată cu retragerea cetăţeniei române, la sfîrşitul anilor şaptezeci, i-au trecut numele la index), Dumitru Ţepeneag este un prozator greu de clasificat. Biologic, el face parte din faimoasa generaţie şaizeci, dar nimic din scrisul său nu seamănă cu proza Nicolae Breban, Augustin Buzura, Paul Goma şi a celorlalţi congeneri din lumea literaturii.

Dacă definiţia potrivit căreia romanul este "personaj şi construcţie", atunci Dumitru Ţepeneag este, prin definiţie, romancierul timpului nostru. Pentru că nici un alt prozator român nu reuşeşte să îmbine la fel de bine o inteligenţă narativă cu totul specială, cu un savuros talent de povestitor. Rareori am citit un prozator (nu numai român) care să jongleze cu tehnicile narative cu dexteritatea lui Dumitru Ţepeneag. Se poate spune că scriitorul român stabilit la Paris este un inginer al textului care a deprins la perfecţie lecţia noilor romancieri francezi - fireşte, într-o versiune updatată la rigorile postmodernismului actual - dar care foloseşte, spre deosebire de schematismul agresiv al discipolilor lui Robbe-Grillet, utilizează ca materie primă felii de epică tradiţionalistă, de cea mai bună calitate. De aceea, cărţile sale pot fi citite cu acelaşi interes de lectorii cu atitudine participativă, care urmăresc povestea, story-ul, derularea şi sensul întîmplărilor, dar şi de naratologii sofisticaţi, care descoperă, de fiecare dată cu încîntare, strategii epice mereu surprinzătoare.

Romanul La belle Roumaine este, se poate spune, o versiune postmodernă a celor 1001 de nopţi. O succesiune de poveşti din vremuri şi locuri diferite care, toate, concură la realizarea tabloului unuia dintre cele mai fascinante personaje feminine din literatura română a ultimilor ani. Ana este o femeie superbă, elegantă, misterioasă, vulnerabilă şi puternică în acelaşi timp, teribil de sexy, complet dezinhibată în materie de erotism, visul secret al oricărui bărbat. Ea se mişcă dezinvolt în Spaţiul Schengen, are o poveste (a propriei vieţi) pentru germani şi o cu totul alta pentru francezi, lasă mereu în urmă o dîră nedefinită de parfum şi o mare de regrete. Poveştile Anei despre propria ei existenţă se întretaie cu poveştile celorlalţi despre fascinantele ei apariţii, totul se amestecă precum imaginile unui caleidoscop (timpurile, locurile, oamenii), oferind cititorului minunate privelişti epice. Din momentul primei apariţii a Anei în barul lui Jean-Jacques, un parfum misterios tulbură minţile clienţilor şi, implicit ale cititorilor cărţii. Planurile se întretaie cu repeziciune, acţiunea alunecă într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat sau se înalţă spre surprinzătoare proiecţii spre viitor, fiecare protagonist are în spate o poveste derulată în alte locuri. Nimic nu este limpede în această succesiune aleatorie de timpi şi spaţii ale acţiunii (la un moment dat, pe la mijlocul cărţii, se sugerează chiar că protagonista a murit, pentru a-şi continua apoi bine-mersi depănarea poveştilor în capitolele următoare). Nu se poate şti cu precizie nici dacă Ana este vie sau moartă, nici dacă este o asistentă medicală care şi-a uitat actele în ţară sau o prostituată care frecventează celebra Bois de Boulogne sau o spioană internaţională, trimisă de serviciile secrete române în Occident, or, dacă foarte pasionalele reprize de amor cu Iegor s-au petrecut în realitate sau doar în visele erotice ale barmanului. Aproape tot ce se întîmplă în acest roman face parte din povestea, gîndurile sau visele cuiva şi niciodată nu poţi fi sigur care este limita care desparte fantasma din poveştile personajelor de realitatea fictivă. Pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, fiecare personaj nou intrat în scenă este însoţit de o poveste a sa, realizată prin flash-back-uri, ca în romanul lui António Lobo Antunes, Manualul inchizitorilor. Este inutil de spus că în stilul deja binecunoscutelor şarade epice ale lui Dumitru Ţepeneag, multe dintre aceste poveşti sînt extrase din rubricile de fapt divers ale ziarelor. La fel ca un criminal din romanele poliţiste care lasă în mod deliberat urme ale crimelor sale pentru a face mai interesantă urmărirea, Dumitru Ţepeneag plasează, din loc în loc, mici semne ale prezenţei sale, care însă nu îi sînt de mare folos cititorului. Dimpotrivă, îi pot accentua starea de confuzie. Oare nu cumva apariţia cotidiană a misterioasei cliente a cafenelei lui Jean-Jacques (în care se găsesc, de fiecare dată, exact aceiaşi clienţi, aşezaţi la aceleaşi mese) este o fantasmă a patronului care tocmai a citit în "Le Nouvel Observateur" un reportaj despre drama femeilor din Est devenite prostituate în Occident, cu focalizare pe soarta unei oarecare Aneta, ale cărei date biografice seamănă în chip tulburător pînă la un punct cu cele ale Anei? (vezi p. 51)

Oarecum pe nepregătite, naratorul are, pe parcursul romanului, o singură tentativă de a deveni personaj activ al cărţii, ispită destul de repede reprimată, dar care are menirea de a-i reaminti cititorului că întîmplările pe care le urmăreşte cu sufletul la gură nu reprezintă decît rodul unei convenţii romaneşti, oricînd şi în orice sens negociabile: "Aici aş putea să mă bag şi eu în joc... Căci, orişicît, ştiu mai multe decît bietul Iegor. Aş putea să-i pun cîteva întrebări la care să-i fie mai greu să răspundă. Cu privire la vultur? Nu neapărat. Nu, nu cred să-i fie teamă că va intra în debara şi va descoperi vulturul. Nu, pentru că încuiase şi pusese cheia într-o casetă pe care o ţinea la loc sigur. Şi-apoi ce dacă dă peste vultur? Nu are voie să ţină o pasăre în casă? Unii ţin un papagal. Alţii chiar o cioară..." (p. 76) Asta e tot. Imediat după acest neaşteptat clin d'oeil al vocii auctoriale tonul naraţiunii redevine impersonal, iar poveştile îşi urmează cursul ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

În La belle Roumaine, Dumitru Ţepeneag a renunţat la decupajele de presă, extrasele din emisiunile informative de la posturile de radio şi televiziune şi introducerea în acţiune a unor personalităţi reale (Cornel Regman, Paul Goma etc.) care dădeau aerul de autenticitate al romanelor din ciclul început cu Hotel Europa. Nu lipsesc însă nici în acest roman trimiterile la viaţa politică reală. Atîta doar că autenticităţii absolute oferite de decupajele de presă din romanele anterioare le corespunde în acest roman includerea, mai lejeră, a politicului în poveste, sub forma unui flash-back. "Un eveniment dătător de speranţă a fost venirea lui Gorbaciov în Germania, în luna mai. Asta după ce ungurii au ridicat Cortina de Fier şi i-au lăsat pe nemţii care se năpusteau tot mai numeroşi din ţările vecine să-şi ia valea spre Occident. În şase luni 220 000 de cetăţeni RDG trecuseră în Vest. La începutul lui septembrie, ungurii au deschis complet graniţa spre Austria. Tot în zilele acelui început de toamnă au loc manifestaţii uriaşe la Leipzig. Nemţii nu mai vor să i se supună lui Honecker. Cîteva zile mai tîrziu, Gorbi lansează (în germană?): ŤWer zu spät kommt, den bestraft das Leben!ť Nu se referea la turiştii germani sau la cetăţenii nemţi care ajunseseră prea târziu la graniţă pentru a spera să treacă în Ungaria şi-apoi şi mai departe, în Germania. Să plece de la ei de-acasă cu speranţa de-a ajunge pînă la urmă undeva tot acasă" (p. 114).

Dumitru Ţepeneag este scriitorul român cel mai bine adaptat la problematica lumii contemporane. Cadrul romanelor sale îl constituie Europa unită, cu graniţele ei fictive, cu oameni care circulă nestingheriţi dintr-o ţară în alta şi cu români care apar vijelios cu deplină familiaritate în toate colţurile continentului. Nimic din ce se întîmplă în lumea contemporană nu îi este străin lui Dumitru Ţepeneag. De la lumea interlopă pînă la problemele de ecologie şi de disputele estetice din viaţa literară la problemele politice, economice şi sociale ale Uniunii Europene, totul îşi găseşte loc în romanele sale.

La belle Roumaine este o carte a timpului nostru prin cadrul de desfăşurare a acţiunii şi prin problematică, dar şi prin tehnicile (post)moderne ale scriiturii. O carte care se citeşte cu sufletul la gură, dar pe care, după ultima pagină, nu ai deloc sentimentul că ai înţeles-o. Acesta este chiar secretul romanelor-şaradă ale lui Dumitru Ţepeneag. Întotdeauna după ultima pagină ai sentimentul clar că mai rămîne ceva de spus. Sau că ţi-a scăpat ceva important şi că este nevoie să mai citeşti o dată cartea.