Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Umbre pe pânza unor vremi de Gheorghe CeauŞescu


Când acum câtăva vreme la postul de televiziune Realitatea TV, la emisiunea duminicală în care sistematic Alex. Ştefănescu ne abate de la muncă, dându-ne în cap cu "un metru cub de cultură", Nicolae Manolescu afirma că tânăra generaţie nu mai ştie mare lucru din realităţile epocii comuniste, deoarece n-a cunoscut-o direct şi nici nu au apărut încă, decât prea puţin, revelaţiile documentare despre monstruozităţile regimului şi nici studii în spirit academic. Trebuie să fac mea culpa, deoarece discuţia, inteligentă şi vie, dintre cei doi intelectuali a avut darul să-mi stimuleze nemunca şi m-a îndemnat - horribile dictu - să gândesc şi să-mi amintesc de vremurile în care avântul revoluţionar al maselor asigura triumful socialismului atotbiruitor. Cele ce urmează nu au pretenţia unei panorame sistematice, ci câteva amintiri, impresii atâta cât să încapă într-un metru cub, despre fapte care au influenţat adânc cel puţin două generaţii.

Generaţia mea s-a ciocnit încă de la început cu realităţi incompatibile cu ceea ce aflasem în primii ani de viaţă şi cu tradiţia românească. Peste noapte au apărut lozinci mobilizatoare de tipul "Stalin şi poporul rus/ libertate ne-au adus"; sau "Ana, Luca şi cu Dej/ bagă spaima în burghezi"; imperialiştii, aţâţători la război, exploatatori ai maselor muncitoare şi ai popoarelor erau nişte laşi care o luau la goană ori de câte ori primeau riposta cuvenită, realitate sintetizată în distihul clamat permanent la radio şi la demonstraţiile oamenilor muncii: "unde sunt americanii?/ S-au ascuns ca şobolanii!"; pe stadioane înainte de meciurile de fotbal se auzea la megafoane un cântec care exprima superioritatea zdrobitoare a sportului socialist faţă de cel capitalist: "la englezi şi la scoţieni mereu în poartă/ mingea noastră va poposi".

Dintr-odată din manualele şcolare şi din librării au dispărut autori clasici români, străini şi opere fundamentale ale literaturii naţionale şi universale. Pe neaşteptate, nu mai puteam afla nimic, decât eventual nişte înjurături revoluţionare, despre un Titu Maiorescu, Lovinescu, Goga, Iorga, Ion Barbu etc.; dacă ar fi să încercăm să dăm o listă cât de cât completă, am depăşi cu mult un metru cub. Chiar şi autorii acceptaţi de noul regim erau cenzuraţi: scrieri întregi erau expurgate, de pildă din Eminescu Doina, articolele politice - de altminteri poetul naţional era reprezentat în manuale de împărat şi proletar prima parte, căci finalul nu prea cadra cu socialismul ştiinţific, de Junii corupţi, şi de câteva altele interpretate după şablonul oficial -, din opera lui Coşbuc, poet altminteri îndrăgit de partid, s-a volatilizat Povestea unei coroane de oţel, din Caragiale, proza politică, din Dobrogeanu Gherea - un răsfăţat al regimului -, scrierile antiruseşti. Iarăşi, pretenţia de exhaustivitate nu-şi are rostul în paginile de faţă; există publicate două volume în 1948 şi 1950, dacă nu mă înşel, cu autorii şi cărţile interzise. în schimb, erau proclamaţi mari valori literare autori în fapt inexistenţi, cum ar fi "poetul" muncitor din secolul XIX Neculuţă ridicat la rangul de valoare universală. Iar pentru perioada contemporană manualele au fost invadate de pseudoscriitori, precum V.Em. Galan, Davidoglu, Dan Deşliu; ministerul învăţământului a avut buna inspiraţie să publice o culegere de texte unde găseam şi rezumatele "capodoperelor" realist socialiste Bărăgan, Cetatea de foc, Mitrea Cocor etc.; astfel ne scuteau să ne pierdem timpul citindu-le integral. Istoria a fost falsificată: românii erau de origine slavă, iar ruşii au fost singurul popor care ne-a ajutat de-a lungul veacurilor şi au asigurat dezvoltarea culturii naţionale; cu mici excepţii marile personalităţi ale istoriei noastre (regii României, Brătienii, Maiorescu, mareşalul Averescu, Tache Ionescu etc.) erau scârboşi reprezentanţi ai burghezo-moşierimii, exploatatori ai maselor muncitoare, vânzători de ţară. Eram intoxicaţi cu răscoale reale şi imaginare, deoarece, conform materialismului istoric, lupta de clasă constituia esenţa dezvoltării omenirii.

Au apărut materii noi, Istoria URSS, Geografia URSS, Limba rusă; în chip stupid, dintr-un spirit de frondă faţă de regimul impus de armata roşie, am învăţat la limba rusă doar cât să nu avem probleme la sfârşitul anului; aşa se face că majoritatea celor care au fost elevi în anii cincizeci nu ştiu rusa, în ciuda numărului mare de ore repartizate acestei materii; o stupiditate, spun azi, dar asta a fost reacţia faţă de cumplita realitate politică. Evenimentul de departe cel mai important al istoriei universale a fost Marea Revoluţie din Octombrie. Tot ce era rusesc şi în special sovietic era desăvârşit. A existat un "protocronism" rus: totul fusese inventat şi descoperit de către poporul constructor al comunismului (protocronismul din epoca lui Ceauşescu a avut ca model un sistem instaurat de Stalin). în asemenea condiţii şcoala deforma grav tineretul; salvarea venea din familie şi de la profesori care, cu riscuri azi de neînţeles, îşi făceau cu cinste datoria. îmi aduc aminte de directorul şcolii germane care în prima zi de şcoală în 1948 ne-a adunat în sala de şedinţe şi ne-a vorbit cu multă căldură despre Regele Mihai izgonit câteva zile mai înainte din ţară; puţină vreme mai târziu nu mai era director; sau de profesorul de fizică Florescu de la Liceul Caragiale care în calitate de diriginte organiza discuţii culturale în adevăratul sens al cuvântului - am aflat de curând că fusese în legătură cu partizanii din munţi. Asemena oameni trebuie amintiţi cu recunoştinţă, căci ei, prin spiritul pe care-l întreţineau, în ciuda riscurilor, au asigurat supravieţuirea noastră spirituală şi prin atitudinea lor exemplară ne-au dovedit că nu este totul pierdut.

Când ne întâlneam colegi şi prieteni dimineţile la şcoală invariabil discutam în grupuri mici, în şoaptă, despre părinţi, bunici, rude arestate, despre evacuări din case, despre confiscări de bunuri; din cauza mizeriei multe dintre obiectele adunate, unele într-un răstimp de mai multe generaţii, erau vândute la preţuri de nimic la talcioc. Persoane care ne erau dragi dispăreau din orizontul nostru pentru lungă vreme, unele pentru totdeauna. Iar noi, copii, trebuia să ne învăţăm să nu povestim la şcoală ce auzeam acasă, să nu spunem ce cărţi citim şi să ne abţinem să vorbim limbi străine, cu excepţia rusei, evident, şi să nu avem încredere decât într-un cerc foarte restrâns de cunoscuţi.

La biserică trebuia să mergem pe furiş, căci religia creştină era inamicul de moarte al comunismului. De la un moment dat se organizau de Paşti şi de Crăciun reuniuni tovărăşeşti la care prezenţa era obligatorie; aveam o satisfacţie enormă când chiuleam de la asemenea acţiuni; ni se părea că astfel dăm o lovitură puternică regimului.

Apoi, după terminarea liceului ne-am ciocnit de alte binefaceri ale socialsmului. Mai întâi am aflat că erau domenii ideologice, istoria, filozofia, ştiinţele juridice pe care nu toţi absolvenţii de liceu aveau voie să le urmeze; pentru aceasta era nevoie de o "origine sănătoasă"; adică: dacă părinţii sau o rudă apropiată făcuseră parte din elita fie politică, fie intelectuală, fie economică, fie ţărănească sau muncitorească, dacă era fiu de preot, dacă avea rude apropiate în străinătate, accesul la domeniile meţionate era interzis. După o bucată de vreme sistemul s-a "îmbunătăţit" substanţial: "originea nesănătoasă" era un motiv suficient pentru exmatriculare din indiferent ce facultate! A existat un timp în care studenţii treceau zilnic mai întâi pe la secretariat înainte de a intra în sala de cursuri, pentru a afla dacă au fost sau nu daţi afară. Şi, culmea progresului democratic realizat de partidul clasei muncitoare, au apărut "studenţii bursieri": aceştia erau oameni ai muncii, fruntaşi în întrecerea socialistă, beneficiind de recomandarea colectivului şi a organizaţiei de partid; în consecinţă, ei aveau prioritate în ocuparea locurilor disponibile în învăţământul superior.

Treptat lucrurile s-au mai relaxat fără să se schimbe structural. Perioada cea mai liberală, evident conform unităţilor de măsură socialiste, a fost între 1964 şi 1971, revoluţia culturală ceauşistă. Dar şi în acest interval n-am fost scutiţi de stupidităţi partinice: îmi aduc aminte de un lector, adânc gânditor politic, - din nefericire nu-mi mai amintesc numele său; o fi azi un vajnic profesor de democraţie - care la un curs de socialism ştiinţific ne-a explicat că "dictatura lui De Gaulle este de tip fascist, dar nu fascistă"! Textual! Şi să nu uităm că, în decembrie 1968, când studenţii au manifestat cerând sărbătorirea Crăciunului, s-a lăsat cu arestări. Partidul nu putea tolera asemenea acţiuni neprincipiale.

Nici în anii de relativă libertate partidul n-a vrut să-şi recunoască marile crime împotriva poporului român. Ori de câte ori venea vorba despre arestările şi despre deţinuţii politici din vremurile staliniste înalţi factori de partid - şi mă refer aici la un Paul Niculescu Mizil şi Cornel Burtică pe care i-am auzit personal - conchideau "s-au mai făcut şi greşeli, tovarăşi". Torturi demne de barbaria Evului Mediu, asasinate sinistre erau considerate de conducerea superioară a partidului "mici greşeli"! în fapt, domnia lui Nicolae Ceauşescu nu putea însemna o schimbare în adevăratul sens al cuvântului: crescut la şcoala stalinistă sovietică Ceauşescu nu se putea distanţa de canoanele care îl configuraseră: el s-a adaptat la noile realităţi şi, viclean, a jucat rolul unui patriot liberal care încearcă să asigure o independenţa ţării. Realitatea era cu totul alta: România a fost secătuită şi aruncată în cea mai cumplită înapoiere şi izolare. Sistemul a continuat, chiat dacă în formă atenuată: n-au mai fost interzise atât de multe cărţi ca în timpul stalinismului, dar cred că nu există autor clasic român care în ediţiile publicate să nu aibe puncte de suspensie introduse de cenzură: cititorul acestor cărţi se trezeşte ipostaziat în papirolog sau epigrafist, fiind obligat să încerce să completeze lacunele din text. Să nu uităm că au existat deţinuţi politici şi după 1964 şi îl amintesc aici doar pe Camil Demetrescu, fost director al cifrului la Ministerul de Externe în timpul războiului şi omul de încredere al lui Maniu, care în anii şaptezeci a fost arestat şi condamnat pentru a fi adnotat şi comentat "duşmănos" o carte despre 23 august 1944. Chiar dacă prohibiţiile nu mai erau atât de puternice pentru admiterea în învăţământul superior, totuşi pentru drept, filozofie şi istorie, ca să nu mai vorbesc de Academia Ştefan Gheorghiu, adică ştiinţele politice, mai întâi trebuia aprobat dosarul.

Toată perioada trebuie cercetată în spirit academic. Nici până azi nu s-a realizat nici măcar o schiţă de studiu pentru valul de exmatriculări consecutive revoluţiei din Ungaria 1956, de pildă. Rândurile de faţă s-au vrut doar un palid memento şi un îndemn pentru începerea unei activităţi sistematice de cerecetare. Cât să încapă într-un metru cub!

Marea mea naivitate şi iluzie a fost că toţi cei care s-au ciocnit de realităţile epocii socialiste vor fi solidari până când sistemul va fi răpus definitiv. Din nefericire, majoritatea, acţionând orgolios şi doar din interes propriu, au ajutat menţinerea mentalităţii aduse de tancurile sovietice.

Azi suntem membri NATO şi, probabil, vom avea baze americane în România. Nu de mult se striga: "unde sunt americanii/ s-au ascuns ca şobolanii". Dar şi azi mai sunt mulţi care regretă epocalele schimbări survenite în lume şi speră că poate vremuri în care "URSS bastion al păcii e" vor reveni.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara