Tot despre André Gide, în memoriile lui Maurice Martin du Gard, tomul unu: "Se simţea mai ataşant dacă, tocmai, refuza să se lege, să se ataşeze! Ne-angajându-se decât pentru a putea o dată mai mult să se derobeze şi iar să întinerească, într-un fel de exerciţii fără de memorie, dar neuitând niciodată ce deliciu este să rămâi lucid şi critic. Neliniştindu-l pe Dumnezeu şi revoltându-i pe oamenii sănătoşi şi naturali, excitându-l pe Diavol când se ivea ocazia. Scriind nu importa unde, în hoteluri, în trenuri, în aer liber, nepunând nimic mai presus de o frază impecabilă, de o precizie rafinată, care să o facă lejeră; fugind de tot ce e greoi, fugind şi de nefericire, în literatură, în morală, în călătorii. Mereu pe drumuri, mereu fugind dintr-un loc în altul - pentru a-şi dovedi că este liber - el nu are vârstă."
Am scris de curând, tot într-o Scrisoare din Paris, despre o recentă voluminoasă biografie-monografie André Gide, compusă de un eminent specialist, ditamai preşedinte fondator al asociaţiei "Prietenilor scriitorului" - n-am să ascund că n-am dat acolo peste rânduri de calibrul celor desprinse din Memorabilele lui Maurice Martin du Gard.
Lipsite de pretenţii, dar cât de penetrante în a lor, mai curând aparentă, mondenă lejeritate. Tot portrete dense, concentrate, de o admirabilă fineţe - ele mişună în carte, dezminţind norma unui gen literar; de atâtea ori insuportabil, insuportabil de convenţional, de învechit - memorialistica... Câteva rânduri despre tinereţea lui Giraudoux, nu doar simpatic amabil:
"Timpul trece repede - şi cu el totul pare uşor. Mereu acelaşi aer de student, acelaşi aer plăcut şi binevoitor, aceeaşi privire albastră pură; şi maliţia asta. Sunt deja unsprezece ani de când îl cunosc? Dar a îmbătrânit măcar cu un an sau doi? Nu cu mine, nu pentru mine. Mereu pe insula lui, în zorii zilei, la început de vară - un păgân în stare de graţie. Un civilizat, dar unul dinainte de apariţia şarpelui şi a mărului. Tânăr şi ingenuu, în ciuda războiului, în ciuda domnului Poincaré, a lui Briand el însuşi şi a lui Berthelot, în ciuda muncii - dar a muncit el vreodată? - ştie totul, dar nu e niciodată erudit, graţios mai mult. Niciodată un profesor mai puţin pedant."
Despre memoriile vărului mai mic (dar nu mai puţin copt la minte, dar încă mai copt şi mai rafinat la suflet şi spirit) al autorului Familiei Thibault, un excelent eseu al Monei Ozouf în Le Nouvel Observateur, entuziast - şi pe drept cuvânt. Autorul comentat ar fi un supus al unei monarhii absolute - literatura. Al unei suverane exclusive şi imperioase - literatura franceză. Pentru el care aleargă prin saloane psalmodiind versuri - "testul absolut al calităţii literare este lectura cu voce tare, una care ne fericeşte buzele, cum zice chiar el, ne flatează spiritul - în acelaşi timp în care şi urechea ne-o flatează."
"Cronica de o mie de pagini a acestei vieţi dedicate literelor, aducând mărturie asupra unei lumi pierdute, această Franţă de dintre cele două războie, atât de strălucitoare, una în care totul era literatură. Niciun peisagiu francez care să nu fie ştampilat de numele unui scriitor... Nicio stradă pariziană unde să nu mergi escortat de umbre credincioase, Renan - rue des Saints-Peres, Nerval - rue des Beaux-Arts, Racine - rue Visconti, Sainte-Beuve licean - rue de la Cerisaie... Nişte morţi la fel de vii ca oamenii vii."
Îl evocam cu câteva zile înainte pe Eminescu cu al său nostalgic dezabuzat vers - "s-a stins viaţa falnicei Veneţii"... Meritul de nu puţin relief al Memorabilelor lui Maurice Martin du Gard, născut aproape odată cu secolul ce se încheie, face palpabilă ideea că viaţa "falnicei Veneţii" a spiritului literar şi francez şi european şi mondial nu s-a stins cu Nerval, cu Baudelaire, cu Sainte-Beuve, cu Renan, ci a continuat să se desfăşoare şi în vremea autorului, a portretistului, a memorialistului, cu cei de el bine cunoscuţi, Marcel Proust, Paul Claudel, André Gide...
Ar mai putea el şi astăzi scrie o astfel de exaltantă carte cu scene "din viaţa Literaturii"? - sau ar zice împreună cu poetul român, că de astă dată, n-ai ce face, viaţa aceea exaltată, exaltantă, "s-a stins"; măcar în parte? Nu mă grăbesc să răspund la întrebare. Fie şi pentru că mi-e teamă, cum se zice, că "mi-o ia gura pe dinainte..."
