Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Umbra Tatălui de Ştefan Cazimir


Marele actor se afla în turneu cu Hamlet, iar în seara respectivă urma să joace la Piatra Neamţ. Medicul chemat în ajutor era tatăl meu, unicul – la vremea aceea – specialist ORL din oraş.1) Recunoştinţa lui Ion Manolescu s-a exprimat prin invitarea la spectacol a doctorului şi a familiei sale. Iată-ne deci – tata, mama şi eu – instalaţi în primul rînd de fotolii al teatrului-cinema “Regal”. Sala, în ciuda titulaturii, nu era adecvată reprezentaţiilor teatrale: nu dispunea nici de culise, nici de cabine, nici de spaţii pentru decoruri, iar distanţa dintre rampă şi întîiul şir de spectatori era atît de mică încît iluzia scenică se putea lesne transforma în deziluzie. Dar ce contau toate astea pentru un copil de şase ani? Mai fusesem la teatru, de vreo două ori, la Iaşi, înaintea mutării la Piatra. Ţineam minte apariţia pe scenă a unui car cu boi; era, de bună seamă, în Baba Hîrca a lui Matei Millo, reprezentată la “Naţional” cu prilejul Anului Nou. Şi iată-mă acum la Hamlet! Probabil că n-aş fi înţeles nimic, sau că nu mi-ar fi plăcut nimic, dacă n-aş fi avut privilegiul de a sta în rîndul întîi. Dar locul unde şedeam mi-a oferit o perspectivă diferită de a spectatorilor aflaţi mai în spate. Cînd pe scenă s-a ivit umbra Tatălui, am văzut aprinzîndu-se, sub coiful purtat de actor, un beculeţ albastru; efectul, impresionant desigur pentru cei care nu vedeau altceva decît o siluetă vag luminată în colţul din dreapta al scenei obscure, pentru mine devenea hazliu. Şi unde mai pui că se repeta de cîteva ori! Tot ce s-a petrecut în continuare m-a lăsat mai mult sau mai puţin indiferent. Întregul sens al reprezentaţiei se concentrase în apariţiile fantomei şi în trucul tehnic care le făcea posibile.

A doua zi după spectacol, am început şi eu să fac pe fantoma. Înarmat cu o lampă frontală a tatei, din echipamentul lui de medic ORL, camuflată sub o pălărie cu boruri largi, stingeam seara lumina în cameră, aprindeam beculeţul unind bornele unei baterii şi începeam să debitez cu voce cavernoasă – atît cît putea fi la cei şase ani abia împliniţi – tot soiul de discursuri fanteziste, prefăcînd în “fantome” diverse personaje ale lumii în care trăiam. Erau, mai ales, profesori de la liceul “Petru Rareş“, despre care nu aveam decît informaţii indirecte, de la elevii care îi evocau cu spaimă şi se bucurau nespus să-i vadă trecuţi “dincolo” în cadrul jocului meu fioros.

Dintr-o notiţă de presă publicată anul trecut, am aflat că Anglia mai posedă încă vreo 3000 de fantome, inventariate şi catalogate ca extrem de conştiincioase în serviciu şi conferind pecetea unei nobile tradiţii caselor şi castelelor în care obişnuiesc să se arate. Prilej de a-mi aminti o vorbă a lui Walter Scott. Întrebat de o cititoare dacă crede cu adevărat în fantome, scriitorul a răspuns: “Nu, doamnă, nu cred; am văzut prea multe!” Mă aşez, în ce mă priveşte, pe poziţia opusă: cum aş putea să nu cred în fantome cînd eu însumi am întruchipat atîtea?


__________
1) Vezi P. Miloşescu, C. I. Bercuş, Din trecutul O.R.L. în România. Editura Medicală, Bucureşti, 1979, p. 94.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara