Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Plecând de la cărţi:
Umbra patriarhului de Mihai Zamfir


S-au împlinit douăzeci de ani de la apariţia Jurnalului de la Păltiniş de Gabriel Liiceanu; la douăzeci de ani după Jurnal..., zilele acestea a apărut volumul postum al lui Alexandru Dragomir Crase banalităţi metafizice, editat şi prefaţat de Gabriel Liiceanu, cu postfaţa lui Andrei Pleşu. Aparent, nici o legătură între cele două cărţi, amîndouă însă pline de Constantin Noica, o tutelară prezenţă-absenţă.

Nu ştiu dacă Noica însuşi realiza - atunci cînd îşi inaugura ciudatul proiect pedagogic - implicaţiile şi reverberaţiile îndepărtate ale acelui gest: după trecerea a aproape trei decenii, rezultatele mi se par pe cît de spectaculoase, pe atît de neaşteptate. Astăzi, doi literaţi-filozofi străluciţi poartă vizibil “sigiliul Noica” în aproape toate scrierile lor; unele dintre cele mai originale meditaţii filozofice ale ultimilor ani scrise în româneşte pleacă, implicit sau explicit, de la Noica, în timp ce “modelul paideic” inventat de filozoful de la Păltiniş îşi accentuează, parcă pe an ce trece pregnanţa, adică izolarea absolută, irepetabilul.

Într-una dintre primele întîlniri consemnate de Jurnalul de la Păltiniş, la întrebarea lui Liiceanu şi a lui Pleşu - jumătate în glumă, jumătate în serios - cum ar vrea el, Noica, să i se editeze cîndva, în viitor, opera, răspunsul a fost: “Cînd o s-o faceţi, o să semănaţi cu Goethe şi Hegel sfătuindu-se atent cum să-l editeze pe Hamann”. Evident, lucrurile nu stau chiar aşa, însă intuiţia lui Noica mersese în direcţia exactă: cîndva, în viitor, atunci cînd se va pune problema editării operelor sale complete, discipolii abilitaţi să o facă, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, vor risca să fie mai cunoscuţi decît maestrul lor.

Aceasta deoarece, într-o perfectă complementaritate, Liiceanu şi Pleşu au preluat, la nivele secunde, marile probleme ale filozofiei din toate timpurile, cele pe care Noica încercase să le rezolve (poate ultimul!) în stilul german clasic. Cu sau fără voie, ei au integrat însă literaturii filozofia, într-un mod nu foarte îndepărtat de cel al lui Noica însuşi. Scurgerea anilor a acţionat aici paradoxal: discipolul fidel şi mai degrabă obedient Gabriel Liiceanu s-a transformat în susţinătorul eroic al raţionalismului à outrance; pe cînd non-conformismul revoltat Andrei Pleşu, cel care îl contrazicea pe Noica în chip instinctiv, pare a găsi acum tocmai în “imaginal” răspunsul la marile întrebări. Oricum, amîndoi o fac cu o rigoare a gîndirii şi cu o propensiune spre metafizic ale căror origini nu sînt greu de identificat.

Să recapitulăm. Noica moare în 1987, în momentul celui mai adînc întuneric aşternut peste România, la miezul nopţii spiritului. Printr-un concurs de împrejurări a căror semnificaţie filozoful ar fi apreciat-o ca nimeni altul, peste doar puţină vreme lumina avea să izbucnească. La nici un an de la moartea lui Noica, apărea Minima moralia, textul prin care Andrei Pleşu - intrat apoi în disidenţă politică deschisă - dădea cea dintîi contribuţie filozofică semnificativă, după dispariţia maestrului. “Şcoala de la Păltiniş“ începea să rodească. Aveau să urmeze Jurnalul de la Tescani (1993) şi Limba păsărilor (1994), precum şi cărţile lui Liiceanu Despre limită (1994) şi Itinerariile unei vieţi (1995). Fără spiritul lui Noica, global preluat, dar utilizat selectiv şi deseori contrazis, nici una dintre aceste cărţi definitorii pentru cultura noastră contemporană n-ar fi arătat aşa cum arată. Pentru ca, într-un face à face adînc, ultimele opere ale lui Liiceanu şi Pleşu, Uşa interzisă şi Despre îngeri, să-şi răspundă reciproc, în dialog subteran, patronat tot de umbra lui Noica.

Noica - retras în umbră. Studiile sale de filozofie, specializate, se adresează prin definiţie unui public extrem de limitat: cîţi cititori români pot aprecia, în reală cunoştinţă de cauză, Devenirea întru fiinţă sau Scrisori despre logica lui Hermes? În plus, atitudinea gînditorului - excesiv de prudent politic pe timpul ceauşismului - l-a făcut pe Noica vulnerabil în ochii multor tineri, mai ales în ochii celor lacunari intelectual şi auto-suficienţi, adică în ochii majorităţii. Personalităţile lui Liiceanu şi Pleşu se manifestă însă multiplu şi iradiant. Ultima lor întreprindere neaşteptată: publicarea postumă a scrierilor unui “geniu filozofic”, pe care Noica îl aprecia în mod deosebit, Alexandru Dragomir, prezenţă fugitivă şi în Jurnalul de la Păltiniş. Apariţia volumului Crase banalităţi metafizice poate fi trecută fără rezerve la capitolul miracolelor. Cartea ridică un colţ din vălul care acoperise statuia nebănuită a unui mare gînditor solitar; fragmente cu adevărat remarcabile din amintita carte ne lasă într-o fericită expectativă pentru ceea ce va urma. Ar fi aflat însă ceva Liiceanu şi Pleşu despre genialul izolat Al. Dragomir, dacă nu i-ar fi pus în contact acelaşi Noica? Greu de presupus.

Şi iată cum, la mai bine de un deceniu şi jumătate de la dispariţia filozofului, sămînţa aruncată de el continuă să dea roade spectaculoase, dispuse pe durată imprevizibilă. Cine ar fi crezut că modelul socratic mai putea fi operant la sfîrşitul secolului al XX-lea într-o ţară uitată de Dumnezeu? Dar uite că a fost! Încă o dovadă că marile adevăruri se transmit pe cale orală şi că marile explozii spirituale nu sînt anunţate de nimic - ele se întîmplă pur şi simplu, în circumstanţe nenorocite, în decoruri modeste ori sordide, ca o adiere a Nevăzutului, confirmînd spusa lui Heraclit că zeii se pot afla oriunde, chiar şi în bucătărie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara