Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Umbra eunucului de Jana Balacciu Matei


Catalanul Jaume Cabré aparţine unei lumi şi unei culturi despre al căror rafinament şi despre a căror tradiţie cei mai mulţi români abia încep să afle, în urma călătoriilor la Barcelona sau în alt colţ catalan. Scrie într-o limbă care a dat la iveală mari scriitori, astăzi asistăm la o adevărată explozie. Dacă nu sunt cunoscuţi e fiindcă această limbă nu este o limbă naţională şi de aceea din catalană în română s-a tradus încă puţin.

S-a născut la 30 aprilie 1947 la Barcelona, a studiat filologia şi trăieşte astăzi la Matadepera, lângă oraşul catalan Terrassa, pe care l-a convertit, sub numele de Feixes, într-un spaţiu ficţional, precum Yoknapatawpha lui Faulkner. Acestui spaţiu îi este consacrată trilogia formată din două romane : La teranyina (Pânza de păianjen,1984), Fra Junoy o l'agonia dels sons (Fra Junoy sau agonia sunetelor, 1984) şi o amplă naraţiune Luvowski o la desraó (Luvowski sau sminteala, 1985). A scris proză scurtă - Viatge d'hivern (Călătorie de iarnă, 2000), eseu, scenarii pentru filme de televiziune, cronici de presă, şi-a încercat pana şi în teatru.

A primit, în patria lui, numeroase premii. Din partea criticii, a cititorilor, chiar şi a confraţilor de breaslă, care i-au acordat în 2003 Premiul Scriitorilor Catalani, ca recunoaştere a unei întregi opere "d'altíssima excelˇlčncia" (al treilea, după Quim Monzó şi Jesús Moncada, ambii traduşi în română, distins cu acest premiu). A primit de două ori Premiul Criticii Spaniole. A primit, chiar anul acesta, în iunie, la Paris, Prix Méditerranée, pentru romanul Senyoria (a cărui traducere românească, Excelenţă, a apărut la Bucureşti în 2002), atribuit celui mai bun scriitor străin tradus în franceză.

Fragmentul de faţă face parte din romanul Umbra eunucului (1996), în curs de apariţie în colecţia "Biblioteca de Cultură Catalană" a Editurii Meronia.

Mi-e greu să vorbesc despre lucrurile-astea, Miquel..., fiindcă mi-au marcat toată viaţa şi lucrurile-au ajuns să fie cum sunt fiindcă eu sunt cum sunt, Miquel. Dar mi-au trebuit zeci de ani să accept că n-avea cum fi altfel. Când aveam şaişpe-şaptişpe ani, poate chiar mai mult, doar plângeam. Nu c-aş râde acum, dar, când vorbesc de-asta, mi-s ochii uscaţi. Şi-apoi, vorbesc, pot să-ţi vorbesc. Taică-tu, în chestia cu femeile, era foarte... Cum să-ţi spun?

- Curvar.

- Aşa-mi venea să zic - a şoptit unchiul, rezemat strâmb de tăblia patului şi cu privirea pierdută-n amintirea a tot ce Miquel nu trebuia niciodată să ştie despre viaţa personală a tatălui său. Şi unchiul preciza că la şaişpe-şaptişpe ani îşi făcuse deja debutul la Manyana. Eu, în schimb, nu m-arătam grăbit. El m-a dus, făcând, cu mutra-ncruntată pe care-o avea de mic, pe versatu-n femei, în curve, şampanie, coapse. Tu n-ai apucat, Miquel, Manyana, era un bordel de lux, aşezat în drumul spre Mura într-un loc încântător, înconjurat de copaci, plin de draperii şi de curve. Pare-se că pe vremea părinţilor mei ajunsese unul din cele mai renumite; dar şi-aşa, populaţia masculină din Feixes tot ajungea acolo într-un moment sau altul din viaţă. Al meu a fost la douăzeci şi unu de ani, târât de-un entuziat Pere I Gensana, Prieten de Suflet, care voia să mă facă să mă-nfrupt cu favorurile Llúciei, care-şi zicea Lucia ca-n italiană şi era o femeie tânără, frumoasă, cu ochi negri, senzuală, păr negru, trup perfect şi-o coadă supusă şi lungă de admiratori. Mai târziu am aflat că Lucia era fata Gironellei, nepoata unui paroh care făcuse-acolo ravagii. Era evident că Lucia dobândise frumuseţea demonică pe care-o moştenesc copiii păcatului.

- Aşează-te ca lumea, unchiule, c-o să-ţi amorţească mâna.

- Nu, stau foarte comod. Şi taci, te rog, că vreau să vorbesc. Şi Lucia era drăguţă, foarte drăguţă, recunosc.

- Maurici, doar a ta.

M-am lăsat greu: era prea femeie pentru mine; dar Pere o ţinea-ntruna că-i de comă, că poate să-mi deschidă ochii spre viaţă, că de ce-i tot arunc praf în ochi, c-o să mă-nveţe ce-i bucuria. Toate astea mi le spunea taică-tu, un mucos de şaptişpe ani. Şi Lucia îi era complice, râdeau amândoi şi-am impresia că râdeau de mine. Mi-a făcut cu ochiul şi m-a lăsat singur, javra, cu femeia năucitoare. Ce intuiam mi-a fost în clipa-aia clar, Miquel, ce ruşine s-o spun, dar ăsta a fost unul dintre motivele pentru care m-am refugiat cu disperare în studiu, să văd dacă-s în stare să uit de mine sau, şi mai dureros, dacă-s în stare să mă schimb. Lucia s-a dezbrăcat în faţa mea şi-a-nceput să mă mângâie şi să-mi dea jos hainele, dar eu ca o coadă de mătură.

- Mi-a spus prietenul tău că eşti foarte timid.

- Eu..., că nu...

- Nu contează, prinţe, Maurici. Lasă-mă pe mine...

- Da, dar...

O conversaţie de-o asemenea precizie n-avea cum duce prea departe. Ne-am dus în pat, era la-ndemână. Şi mi-am dat atunci seama că nu că mi-ar fi greaţă de biata Lucia, ci că nu poţi să-ncerci să-ţi apropii, să faci al tău, carne din carnea ta, ce nu te interesează, fiindcă, automat şi nedrept, îţi provoacă repulsie. Când am înţeles, m-am dat jos din pat cu ideea în sfârşit limpede şi i-am spus în şoaptă, dar ferm:

- Nu-mi plac femeile.

A rămas ţeapănă câteva clipe şi-apoi a-nceput să m-aţâţe cu mâinile, să-mi demonstreze că mint.

- Vezi? - a zis, după un minut, profund jignită. - Cum poţi să spui că nu-ţi place de mine, cu puiuţu-ăsta tare?

Lucia era jignită de eşecul puterii ei de seducţie; dar şi fiindcă s-o fi simţind un fel de reprezentantă a tuturor femeilor lumii şi nu-nţelegea cum un băiat atât de bine făcut ca mine să nu se ţină după ea ca un căţeluş.

- Unchiule, prima ştire.

- E cel mai prost păstrat secret din toată viaţa mea. - În sfârşit, s-a aşezat ca lumea-n pat şi Miquel s-a simţit mai liniştit. - În afară de tine, c-acum nu-mi mai pasă, au mai ştiut încă trei persoane: şi de-aş avea putere să repet crâmpeie de viaţă... n-ar fi trebuit nici ele s-o ştie.

- I-ai spus lui tata?

- Nu. Nici eu nu ştiam. Nimeni nu-mi explicase ce-nseamnă să fii homosexual. Pe-atunci se zicea fătălău, poponar, domnişoară, nu homosexual, cum ziceţi azi, între altele fiindcă era ceva de care nu vorbea niciodată nimeni. Eu trăiam asta, fără să ştiu c-o trăiesc. Credeam că e normal să mă tem de femei, să le simt departe. Şi m-am refugiat în Virgiliu şi în Horaţiu; familiei i se părea normal; mai ales bunicului Maur II Divinul. Lui i se părea normal. Dar ei nu ştiau că Virgiliu era un ascunziş ca să nu dau ochi cu femeile şi să nu bag în sperieţi superbele chipuri de bărbaţi care mă atrăgeau. Să nu povesteşti nimănui ce-ţi spun, Miquel.

- Te iubesc, unchiule. - Şi-a trecut un înger. Tăcerea ne-a-ngăduit s-auzim cum ceartă sergent Samanta un bătrân care se udase fără să ceară voie. Ca să nu se-ntristeze, Miquel a privit în ochii vii ai unchiului care-avea iar douăzeci de ani.

- Băiatul ăsta are fire de artist - a hotărât într-o zi străbunicul tău Maur II.

- Da?

- Da. Am putea face din el poet.

Şi m-a-nscris la Litere şi Filosofie. N-am protestat, căci mă simţeam bine pe urmele clasicilor. Şi m-am îndepărtat deocamdată de Pere, destinat să-şi ajute tatăl, pe bunicul Ton, la fabrica familiei. Şi mersul cu cărţi sub braţ m-a transformat în cineva special, căruia i se iartă că-i un pic cam bizar, şi-n nopţile vesele ale anilor charlestonului şi-ai petrecerilor, atât la Feixes, cât şi la Barcelona, orice bairam ca lumea se termina într-un pat cu chirie. Mai puţin ale mele.

- Hai. Maurici, dă-o dracu', hai cu mine.

- Te-aştept în salon, iau un ceai.

- Nu fi fătălău, urcă. Pierzi...

Tatăl tău îmi ţinea predici: îmi demonstra cât de dăunător e pentru sănătate traiul în abstinenţă, c-o să vină şi ziua să-mi adun minţile şi viaţa şi să mă dedic unei singure femei etcetera. Nu voiam să-i spun că femeiuştile-alea vopsite mă sperie şi mă fac să vărs. Nu-i puteam spune că inima mea tresare doar când vede un bărbat musculos încărcând căruciorul cu gheaţă, cu pieptul dezgolit, sau căţărat pe-o schelă, neras de trei zile, cu pielea bătută de vânturi... şi că visul meu e să-l văd în faţa mea gol, să-l pot mângâia. Dar nu ştiam c-asta-nseamnă să fii domnişoară; nici că asta poate fi pentru mine-o problemă. Instinctiv, singurul lucru pe care-l puteam face era s-ascund. Până m-am hotărât şi m-am dus pe ascuns la părintele Vicenç.

- De ce?

- Fiindcă-aşa se făcea. Părintele Vicenç era deja bătrâior; dar avea faimă de om înţelept şi cumpătat şi eu credeam c-ar putea să-mi explice ce-i cu mine şi care-i cea mai bună soluţie: m-a transformat într-un plin de amar pe viaţă. Cu talent a făcut-o.

- Tu ştii ce eşti?

- Nu, părinte. Cum adică ce sunt?

- Ştii ce eşti? - şi-i tremura glasul umbrit de penumbra din confesional.

- Nu, părinte.

- Un vicios.

Era o condamnare pe viaţă. Eu, Maurici Fără de ţară, Viciosul, am ascultat-o terorizat. Şi-am aflat, sfâşiat de durere, că mă-nrudesc cu Sodoma şi Gomora şi pedeapsa divină o să cadă asupra mea, doar dacă ...

- Dacă, părinte?

- Dacă-ţi reprimi această pornire contra naturii şi te mortifici în faţa Domnului Nostru; dacă te fereşti cât oi trăi de orice fel de legătură carnală; şi să te duci la medic.

- La medic? Eu?

- Şi-o sută de avemaria.

Şi m-am dus la medic, la dr. Canyameres, care m-a ascultat cu multă atenţie, dar şi-a exprimat imediat tristeţea. Nu putea să facă nimic el, nu putea, mă-nţelegi, Maurici, nu pot să-ţi prescriu nici un medicament... Dacă nu faci tu un efort...

- Ce fel de efort?

- Păi, eu... n-aş vrea să te-mping, dar... de ce nu-ncerci c-o femeie... S-ar putea să-ţi placă.

- Am încercat.

- Şi?

- Mă neliniştesc. Nu. Nu mă simt bine. Mă sperie. E ceva mai puternic ca mine...

Graţie părintelui şi cu ajutorul inestimabil al medicului, dr. Canyameres, Maurici Fără de ţară Viciosul, principe de Sodoma şi senior de Gomora, am trăit plângând în mine şi simţindu-mă păcătos.

După şaizeci de ani, întins în patul ospiciului, a-ndreptat degetul spre cel mai nepot al lui, l-a privit fix şi-a mărturisit, cu durere-n ochi şi glasul spart, că, după ce-a stat de vorbă cu părintele Vicenç şi cu dr. Canyameres, a-nţeles că cineva-l condamnase să nu fie-n veci fericit.

- De ce nu te-ai răzvrătit?

- Uşor de spus, azi.... - A tras aer în piept şi m-a privit pe sub un zâmbet. - Sigur că m-am răzvrătit: n-am spus niciodată cele o sută de avemaria.

- Vrei să te odihneşti puţin, unchiule?

- Nu. La douăzeci şi doi de ani m-am îndrăgostit.

Au rămas o clipă tăcuţi. Din adâncul amintirii, a ţâşnit o nouă mărturisire:

- Îl chema Miquel, ca pe tine, Miquel. - Câteva secunde a rămas pierdut în amintirile lui. - Miquel Rossell. N-am spus nimănui.

- Nici mie nu-i nevoie să-mi spui.

- Ba e nevoie. Ai să vezi. - Şi-a-ndreptat privirea spre noptieră. - Aşa-i că vrei ciocolată?


*
* *
Amurgul s-a strecurat ca un suspin în liniştea ospiciului. Până s-au întins umbrele.

- Unchiule.

- Da.

- Mă cheamă Miquel după Miquel al tău?

- Nu. Te cheamă Miquel după fratele tău Miquel: aşa a vrut mamă-ta. Dar pe fratele tău, da, pe el l-a chemat Miquel după Miquel. - Unchiul şi-a şters o lacrimă cu batista mototolită. - Am făcut uz de dreptul de naş ca să-mi rămână pentru totdeauna o amintire a iubirii mele. Dar ai tăi nu ştiau.

- Nu mai eraţi împreună când m-am născut?

- Murise, Miquel. De mulţi ani. L-au omorât.

- Ce? - Şi-apoi, după o tăcere plină de umbre. - Cine?

Niciodată n-am fost împreună, Miquel şi cu mine. Ne vedeam pe ascuns. Sau printre oameni, prefăcându-ne că nu suntem ce suntem unul pentru altul. El, muncitorul, eu, ruda patronului, am asistat amândoi la proclamarea Republicii Catalane în Piaţa Sant Jaume, la Barcelona. Miquel era-nflăcărat şi s-a-nscris curând în FAI1). Am bătut cu Miquel drumurile speranţei, fără să putem să ne ţinem de mână, dar uniţi de bucuria nemăsurată pe care-o trezesc visurile colective. Şi-mpreună-am călcat multe pensiuni din portul Barcelonei (mereu cât mai departe de Feixes şi de blestemul lui) şi-am luat lecţii despre gesturile de tandreţe interzise şi-ncet-încet ne-am cunoscut trupul inexpert şi clandestinitatea iubirii ne-a transformat, Maurici, student la Limbi Clasice, şi Miquel, ţesător, categoria-a doua, într-un singur lucru.

- Cine ţi l-a ucis pe Miquel, unchiule?


*
* *
Tramvaiul nu era gol, dar a găsit un loc. Şi-a ridicat gulerul hainei şi s-a apucat să privească strada, cea mai bună soluţie să nu-şi arate faţa vreunui copoi care-ar fi mers cu acelaşi tramvai. Cât de cenuşie era Barcelona lui o mie nouă sute patruzeci şi doi. Părea toată o închisoare sordidă. Oamenii mergeau grăbiţi, nu se priveau, cu capul uşor plecat, de parc-ar fi fost frig, şi nu era. Şi-a adus iar aminte de femeia cu buze roşii din tren şi i-a trimis un sărut cu gândul. Mai era jumătate de oră. A calculat că da, c-o s-ajungă la timp să moară.

La Arcul de Triumf, Miquel Rossell a coborât din tramvai şi-a luat-o pe strada Trafalgar, din prudenţă, să poată să vadă dacă se-ntâmplă ceva ciudat la locu-ntâlnirii. N-a observat nimic. Nici nu era specialist. Era doar un ţesător, de categoria a doua, care se-nscrisese în FAI, muncise mult în primul an, făcuse războiul pe frontul din Osca, fugise cu-a douăzeci şi doua, un grup de faişti şi de membri PSUC, care-i ducea dorul lui Maurici, care intrase-n unităţile de partizani, care trăia-n Franţa lui Pétain cu inima cât un purice şi care-acum fusese trimis la Barcelona să reia legătura cu tovarăşii din interior. Anume cu Saborit. Îi aducea instrucţiuni scrise. Cifrate, dar scrise. Lângă inimă, care-i bătea bezmetic, acum, când ajungea-n faţă la cinema Borrŕs şi vedea că nu, nu se-ntâmplă nimic ciudat în jurul lui, că totu-i în ordine.

Casiera nu s-a oprit din tricotat când i-a plătit biletul. Nici nu l-a privit. Pătruns în întunericul sălii, s-a aşezat unde era stabilit. În stânga lui, mogâldeaţa lui Saborit, a mormăit, parcă nemulţumit de întârziere, şi Rossell şi-a zis Saborit ăsta n-o să se schimbe-n veci. Şi şi-a dus mâna la inimă să scoată hârtiile ce-l frigeau. Totul a fost rapid: Saborit s-a-ntors spre el şi i-a prins ceva la-ncheietura stângii. Ceva. Nişte cătuşe. S-a-ncordat, a ţâşnit înapoi, în rândul gol din spate, cu cătuşe cu tot, înghiţindu-şi o-njurătură. Pe-ntuneric, orientându-se doar după lumina roşie, a luat-o spre toaletă (ocolind culoarul aglomerat de la intrare) şi-a gândit, oh, nu, asta-nseamnă că l-au găbjit pe Saborit, rahat, nu, şi-ajuns la toaletă a ezitat doar două secunde: cele şase foi cu instrucţiuni, rupte-n patru, au ajuns în WC. Şi el, pe geam, a sărit în strada Jonqueres şi-a luat-o la fugă ca disperatul, atât de disperat că nu-şi dădea seama că fuge chiar spre cazarma poliţiei. Dar n-a apucat să se gândească, căci prima împuşcătură, care l-a doborât, i-a pătruns în clipa-aia în rinichiul stâng. Pe-a doua, care l-a ucis, nici n-a auzit-o: era deja la pământ, cu mâna stângă împodobită c-o umilitoare brăţară. Sunt sigur că ultimele gânduri
i-au fost la mine. Şi poate la doamna cu buze roşii.

- Poftim, o batistă, unchiule.

- Cam patruzeci de ani de-atunci şi-ncă-mi vine să plâng. - Şi-a suflat zgomotos nasul. - Bietul Miquel, pierdut în Pirinei, luptând, şi eu acasă, pierdut între cărţi. La vremea-aia traduceam Eneida, cântam obsesiv Les adieux, Opus 81 a, înţelegi? şi-i duceam dorul lui Miquel al meu şi visam că-n câteva luni o să ne putem regăsi. Nu-mi închipuiam c-o să intre în grupurile de partizani. - Şi-a suflat iar nasul. - Clar că ştiindu-l cum e... - A oftat din adâncul amintirii. - Miquel al meu putea muri doar dacă-l trăda cineva, ca eroii mei clasici.

Au tăcut, o tăcere lungă. Până când Miquel, care nu plânsese, n-a mai putut.

- Ştii cine i-a trădat?

- Da.

- Cine?

- Cineva care, eliminându-l pe Miquel al meu, omora un partizan şi-ngropa un scandal de familie.



1) Federació Anarquista Ibčrica.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara