Portretul lui Malaparte
La împlinirea a şaizeci şi cinci de ani de la publicarea cu un succes răsunător a
volumului La pelle de Curzio Malaparte, poate nu este superfluu să ne amintim de
portretul făcut acestuia în 1957 de poetul Umberto Saba, sub forma unei epistole
adresate Linuccei, fata lui. În ciuda unor ciocniri cu autorităţile fasciste, ziaristul şi
scriitorul Malaparte (pe adevăratul nume Kurt Erich Suckert, 1898 - 1957), iniţial şi
el membru al partidului mussolinian, a rămas mereu o importantă figură publică,
ridicînd semne de întrebare; dar nu şi pătrunzătorului Saba.
*) Titlul aparţine redacţiei.
Linuccia mea dragă,
Înainte de a-ţi vorbi despre un
personaj aparte (dar, oricum, reprezentativ
pentru timpurile noastre), pe care
nu ştiu dacă l-ai cunoscut, şi de a-ţi
relata unele întîmplări legate de „omul
Malaparte”, de care m-au apropiat
prima oară împrejurări triste datorate
nebuniei oamenilor, ţin să reproduc o
anecdotă, deşi nu pot să garantez
pentru autenticitatea ei. Se spune că
Mussolini, pe cînd mai purta ghetre
albe, întîlnindu-l pe coridoarele unui
minister, l-a întrebat:
– Von Suckert, de ce vă ziceţi
Malaparte?
– Pentru că, a răspuns prompt cel
interpelat, o să pierd la Austerlitz şi
am să cîştig la Waterloo.
Într-o perioadă „ruşinoasă pentru
istoria noastră naţională” (Montale),
mă aflam într-o situaţie nu numai
cumplită, ci şi jenantă. După trista
experienţă pariziană, m-am hotărît să
mă întorc coute que coute în Italia,
în fond, dar şi formal, ţara mea.
Abia ajuns în „materna” Romă, l-am
căutat pe prietenul Falqui. Fiind eu,
din punct de rasial, o amestecătură,
nu aveam nici carnet de partid, nici
vreo însuşire ce ar fi putut să atîrne
în favoarea mea şi nici măcar banii
pentru „plic”. Falqui s-a arătat bucuros
să mă vadă şi m-a informat că Malaparte
era omul cel mai în măsură să mă ajute
în situaţia dată. I-am spus că nu-l
cunoşteam. Imediat Falqui s-a repezit
la telefon şi l-a sunat pe amicul lui
ca să-i prezinte pe scurt, atît cît se
putea pe vremea aceea la telefon,
„cazul”. Întîlnirea a fost fixată pentru
a doua zi dimineaţa. M-a primit un
bărbat fără îndoială foarte tînăr, dar
care arăta de-a dreptul ca un băieţandru.
În plus, era frumos: numai forma frunţii
mă mira puţin. Mi-aduc aminte că la
picioarele lui stătea tolănit un ciobănesc
german, nisipiu, o frumuseţe, ce-l
însoţise în timpul domiciliului forţat
şi pe care stăpînul îl mîngîia în răstimpuri.
Cum fusese deja pus la curent cu
situaţia, mi-a spus că lucrurile se puteau
aranja doar dacă mă botezam. (Pe
atunci erau mulţi preoţi care, pentru
o modestă donaţie în favoarea săracilor
sau numai din milă creştinească, botezau
retrodatînd). I-am răspuns deschis că
nu puteam să fac asta, nu din fidelitate
faţă de iudaismul mamei mele, ci pentru
că mi se părea un adevărat sacrilegiu
să mă supun unui rit religios în
urma unei constrîngeri violente exterioare.
La început, Curzio m-a privit aşa
cum face un adult cu un copil neştiutor
în ale vieţii: apoi m-a urmărit cu o
seriozitate care atunci mi s-a părut
exagerată. După aceea am vorbit despre
altre lucruri. Mi-a arătat nişte fotografii
din timpul domiciliului său forţat, cînd
făcea băi de soare şi în mare, iar
carabinierii care îl „supravegheau”
păreau mai degrabă servitorii lui, în
poziţie de drepţi. În timpul discuţiei
ce a urmat acelei prezentări, i-am
admirat nu numai inteligenţa ci şi
uimitoarea memorie privind oameni,
lucruri, evenimente. M-a asigurat că
era rodul educaţiei primite la Colegiul
Cicognini din Prato. De unde am dedus
pe loc două lucruri: primul, că Malaparte
se lăuda cu educaţia primită în acel
colegiu numai pentru că tot acolo fusese
educat („ţinut sub observaţie de tristul
pedagog”) şi Gabriele d’Annunzio, iar
el, cam prea fanatic cînd era vorba de
succes, de cel mai mare, cel mai la
îndemînă şi cel mai extins succes cu
putinţă (of, succesul ăsta!) găsea
coincidenţa de bun augur pentru cariera
lui scriitoricească; şi un al doilea lucru,
mai important, de interes general. O
memorie bună nu este cîtuşi de puţin
rodul educaţiei, ci al curajului. Într-adevă
r e nevoie de mult curaj (iar Curzio
avea, de putea să şi vîndă) ca să-ţi
aminteşti – după ce ai trecut de prima
tinereţe – trecutul. Numai că el nu a
fost de acord cu interpretarea mea,
declarînd-o (dar nu era) freudiană.
După aceea, mi-a vorbit despre motivele
pentru care, el, pe jumătate neamţ,
s-a înrolat voluntar la cincisprezece
(vor fi fost poate şaisprezece) ani, în
primul război mondial, şi despre tatăl
lui care l-a condus pînă la gară, cărîndu-
i puşca...
Apoi am purtat o scurtă corespondenţă.
El scotea o frumoasă şi, pentru timpurile
de atunci, curajoasă revistă, cu titlul
„Prospettive”. M-a invitat să colaborez
cu nume – e de la sine înţeles – şi
prenume. I-am trimis cîteva poezii
(puţine şi pentru că puţine compuneam)
iar Curzio Malapate mi le-a publicat
cu regularitate şi tot cu regularitate
mi le-a plătit. L-am revăzut ulterior la
Napoli, în casa unui prieten comun,
unde nu mă aşteptam cîtuşi de puţin
să-l întîlnesc. A lăsat să se înţeleagă
că mă revedea cu plăcere. Ceea ce
m-a surprins însă este că şi-a pierdut
toată după-amiaza ca să-şi „moralizeze”
amicul, foarte larg – după cîte se părea
– cînd era vorba de alţii, dar (cum se
întîmplă mereu în asemenea situaţii)
cam „strîns” cu soţia. După aceea
ne-a invitat la cină într-o bodegă mică,
modestă.
Acolo a schimbat vorba şi a înfierat
cumplit regimul de atunci, cum nu mia
fost dat să aud nici din gura celui
mai furibund antifascist. Rea-credinţă?
N-aş şti ce să zic. Admiţînd totuşi că
despre aşa ceva era vorba, oricum, am
făcut o altă mică „descoperire”. Aşazisa
rea-credinţă nu este – cum s-ar
crede – ceva comun: dimpotrivă. E
foarte adevărat că bieţii oameni mint,
dar numai din cînd în cînd, constrînşi
(pe moment) de „dura necesitate”
(Homer), prin „forţa împrejurărilor”
(Napoleon) sau în legitimă apărare.
Dar ca să laşi să treacă o viaţă – zic
o viaţă de om – una gîndind şi alta
scriind (rămînînd mereu „la supafaţă”)
e nevoie nu numai de o inteligenţă cu
totul neobişnuită (aproape stupefiantă),
de coerenţă, de un autocontrol permanent,
ci şi de un curaj tot atît (dacă nu şi
mai) neobişnuit. (Aş îndrăzni să
spun şi de o „seriozitate morală”, chiar
dacă îndreptată numai în direcţia
propriilor interese.) În asta să fi constat,
fie şi parţial, „geniul”, „cartea de joc
norocoasă” a lui Curzio Malaparte?
Repet: nu ştiu; nu-mi stă în fire „să-i
judec pe alţii”.
Instalat pentru cîteva zile în cel
mai luxos hotel din Trieste (unde
închiriase un întreg apartament,
deşi – cum o să arăt la sfîrşit – în adîncul
lui era umil şi milos), într-o bună zi,
ne-a făcut o vizită. Dar ambianţa
sărmanei mele case era tristă, cenuşie;
în plus, mă neliniştea întrucîtva insistenţa
lui în a-mi cere să scriu pentru „Prospettive”
un articol îndreptat împotriva păturii
mercantile din Trieste, ce-l dezgustase
în mod deosebit (nu ştiu bine din ce
pricină). (Frumoasă „perspectivă”
ar fi fost pentru mine un asemenea
articol, pe care nu mă simţeam deloc
în stare să-l scriu!) Şi iată că, pe
neaşteptate, uitîndu-se la mama ta,
ce nu mai era tînără şi ne asculta
cufundată vizibil în gînduri triste,
Curzio Malaparte a întrerupt discuţia
şi s-a apropiat de ea ca un cavaler
de o doamnă, punînd-o volens-nolens
să facă un scurt tur de dans cu el în
jurul mesei. („Dansul lui Malaparte”
ar fi trebuit să fie titlul acestei Amintiri-
Povestiri, dacă în ultimul moment
nu aş fi găsit că era aproape irevenţios
fiind vorba de un defunct.) Biata ta
mamă, deşi trudită, obosită, i-a mulţumit
zîmbindu-i emoţionată; l-a invitat –
cum făcea ea cu plăcere – pe „cavalerul”
ei la cină. El a aceptat, numai că mai
întîi avea de făcut un drum şi ne-a
spus că avea să revină peste vreo oră,
două.
Mama ta şi cu mine l-am aşteptat
una, două, trei ore; în cele din urmă,
văzînd că nu mai vine, am cinat singuri
şi neconsolaţi puţina mîncare, răcită
între timp.
Mulţi ani mai tîrziu, cînd eram
internat într-o clinică din Roma, l-am
rugat să-mi facă o vizită. În fond,
îmi era drag; şi-apoi n-am fost niciodată
un ingrat. Voiam şi să-i spun ceva
ce îmi stătea pe inimă şi-l privea direct;
ţineam să i-o spun. A venit împreună
cu Falqui.
Uite ce-i, Curzio, i-am zis. Tu ştii
să scrii şi scrii bine.
El a încercat să mă întrerupă,
pomenind – iar! – de colegiul Cicognini
din Prato, dar nu l-am lăsat să continue.
În schimb l-am „moralizat” eu.
– Cărţile tale, am spus, sînt frumoase.
Ceea ce le dăuneză întrucîtva este
faptul că se simte că sînt scrise (nu
întotdeuna, dar adesea) ca să-l „uluiască”
pe cititor; şi să aibă astfel un efect şi
mai mare. În acest sens ai fost grozav,
mai mult decît grozav. Dar în tine
Curzio – eu ştiu asta – este o venă
ascunsă de umilinţă, ba chiar şi de
bunătate. Aş vrea ca la bătrîneţe, cînd
vei fi obosit şi scîrbit de „succes”,
Dumnezeu să te inspire să scrii cu
harul dat de El o carte de publicat
numai după moartea ta (aşadar, nici
un fel de „succes“ pentru tine pe lumea
asta) o carte adevărată, unde să spui
adevărul, tot adevărul, cel puţin aşa
cum ţi-a apărut ţie înaintea ochilor,
despre oameni, întîmplări, evenimente
la care ai luat parte ca actor sau ca
spectator în aventuroasa ta existenţă.
Ar putea rezulta – crede-mă – o
carte mare.
M-a ascultat cu răbdare, aproape
o oră. Apoi mi-a spus că jos, în maşina
lui, îl aştepta o persoană şi nu voia
să o lase să mai aştepte. Ne-a invitat,
pe Falqui şi pe mine, să bem împreună
cu acea persoană o cafea, la bar. M-am
îmbrăcat în grabă, aşteptîndu-mă să
găsesc cel puţin o prinţesă. În poarta
clinicii am văzut în schimb o maşină
de o excepţională eleganţă şi lungime,
dar, într-un colţ al ei stătea ghemuită
o biată, cu adevărat biată, „copilă „
îmbrăcată– de pot zice aşa – cu o
zdreanţă, pe care Curzio Malaparte a
copleşit-o pe dată cu vorbe frumoase
şi amabilităţi, iar în bar ea a acceptat,
roşind ca o şcolăriţă, modestul cornet
cu bomboane oferit de mine. Ştiam
că, şi în prietenii, Curzio avea această
venă de umilinţă, despre care am vorbit
deja, unită cu nevoia intimă, nemărturisită,
de a lepăda suprastructurile, toate
suprastructurile cu care se blindase,
poate pentru a reacţiona în faţa singurei
forme de frică la care era vulnerabil.
Iar dacă nu era o prinţesă travestită,
„copila” aceea mi-a confirmat o dată
mai mult diagnosticul pus de mine…
Mai adaug – fiind tu absentă, departe,
foarte departe, ca madame de Sagan
de madame de Sévigné – că verdictul
Norettei, căreia i-am citit mai întîi
această Amintire – Povestire, a fost:
Naiv te-ai născut, naiv ai să mori.
Aşa o fi ... Oricum, deşi nu sînt ceea
ce îndeobşte se cheamă un credincios,
am rugat un Părinte Iezuit de aici să
ţină o slujbă pentru sufletul prietenului
meu Curzio Malaparte care, deşi antitetic
faţă de mine, a încercat să mă ajute
la nenorocire.
Umberto Saba
Prezentare şi traducere de
Doina Condrea Derer
