Umberto Eco,
Cronicile
unei societăţi
lichide,
Traducere de
Oana
Sălişteanu şi
Maria
Boghiu,
Polirom,
2016.
Pasiunea lui Umberto Eco
pentru Evul Mediu e bine
cunoscută cititorilor mai
ales din scrierile ştiinţifice
şi din romanele sale; dar
scufundările profesionale
în epoca lui Toma din
Aquino, a cavalerilor templieri,
a mânăstirilor cu mari biblioteci,
a manuscriselor rare s-au
concretizat nu numai în operele
academice şi în cele de ficţiune
care l-au făcut celebru, ci şi în
perlele unui jurnalism cultural
degajat, plin de umor, dinamic.
Evul Mediu se vădeşte pentru
Eco „...în toate, transpărând
în lucrurile de care mă ocup, care
nu par medievale şi totuşi sunt”.
Articolele scrise pentru L’Espresso,
sub numele de rubrică La bustina
di Minerva (Minerva fiind denumirea
unor chibrituri, pe interiorul pliculeţului
cărora Eco obişnuia să noteze câte
o scăpărare de idee) au fost publicate
într-o culegere cu titlul Papé Satàn
Aleppe: Cronache di una società liquida.
Traducerea acestei culegeri e mai
mult decât binevenită, deşi editura
a renunţat la supratitlul Papé Satàn
Aleppe, cuvinte puse în seama lui
Pluton la deschiderea cântului VII
din Infernul lui Dante, şi la câte un
articol (de pildă, unul sarcastic despre
transformarea românilor în „oi negre”).
Motivele sunt de înţeles. Totuşi acele
cuvinte despre care se spune că ar
fi neinteligibile, Papé Satàn Aleppe,
au avut de-a lungul timpului numeroase
interpretări „care mai de care mai
fanteziste” (fie-mi iertat că nu mă
pot abţine să nu pomenesc aici şi
propria mea interpretare din Islam,
repere culturale. Proba Orientului:
ca fiind notarea – cu deformări de
pronunţare, b transformat în p – a
unei ziceri arabe: „Poarta lui Sheitan
e povara”). Citind toate articolele lui
Eco, vom găsi şi rostul supratitlului.
Într-un comentariu asupra difuzării
ştirilor false ca armă de destabilizare,
autorul exclamă: Questo è il Diavolo!
Titlul întreg al volumului pune aşadar
accent pe întregul adevăr/fals,
frumuseţe/monstruozitate etc., un
întreg pe care s-au sprijinit secole
de filozofie, estetică şi teologie
medievală – şi pe care Eco îl aplică
la vremurile în care trăim.
Astfel, autorul bustinelor vede în
contemporaneitate reluarea unor
accente care stârniseră tulburări şi în
Evul Mediu: graba (ce altceva decât
graba îndemna acum o mie de ani la
practicarea magiei: să faci repede aur
din fier, să te teleportezi etc.; ce altceva
decât graba, rapacitatea obţinerii celor
mai noi informaţii, tehnologii, motorizează
zilele noastre); patima cunoaşterii (ce
altceva decât aceasta – mai aprigă
decât patima puterii sau înavuţirii – a
mânat atunci mediile intelectuale într-o
nesfârşită confruntare cu neştiutorii,
iar astăzi ne fixează cât e ziua de lungă
în faţa computerelor), migraţia şi
cruciadele, transformarea războiului
în hărţuieli (ce altceva sunt atacurile
unor fanatici – conflictele nefiind în
mod necesar între state), explozia de
grupări religioase şi secte, estetismul
ş.a. Supratitlul din Dante ne oferă deci,
de la început, o viziune asupra dezarticulării
pe care jurnalismul practicat de Eco
îşi propune să îl surprindă.
Desigur, ne putem mulţumi şi cu
titlul Cronicile unei societăţi lichide.
După o denumire datorată lui Zygmunt
Bauman, „societatea lichidă” subliniază
starea actuală de criză, depăşirea
inclusiv a postmodernismului ce
marca „sfârşitul marilor naraţiuni
care considerau că pot suprapune
lumii un model al ordinii”. O lichefiere
inert curgătoare, lumea individualismului
în care „nimeni nu mai e tovarăşul
de drum al celuilalt, ci duşmanul
de care trebuie să se păzească”. „Se
pierde certitudinea dreptului (iar
magistratura e percepută ca un
duşman” şi „singurele soluţii pentru
un individ lipsit de repere sunt apariţia
publică cu orice preţ [...] şi
consumerismul [...] într-un soi de
bulimie fără scop” (p. 8). Dar, dincolo
de conceptul lui Bauman, de la
care însuşi Eco declară că a pornit,
evident că această repede-curgătoare
societate a confuziei şi nonsensului
(care adesea prilejuieşte râsul) se
poate aşeza sub dictonul lui Heraclit.
Dorinţa de a fi cu orice preţ în văzul
lumii (Să faci ciao-ciao cu mânuţa,
Dumnezeu mi-e martor că sunt prost)
se datorează, în viziunea lui Eco,
înlăturării lui Dumnezeu, cel care le
vede pe toate: „Ce mai rămâne? Ochiul
societăţii [...] Apariţia la televizor [...]
un înlocuitor, în fond, mulţumitor, căci
ne vedem (şi suntem văzuţi) în lumea
de dincolo… Gândiţi-vă ce şansă – să
ne bucurăm de toate avantajele nemuririi
(fie ea şi atât de fugitivă şi de efemeră)
şi să avem în acelaşi timp posibilitatea
de a fi sărbătoriţi acasă (pe pământ)
pentru primirea în Empireu!”. (p.26)
Pentru a fi în văzul lumii se renunţă
la pudoare (Pierderea intimităţii vieţii),
oamenii se lasă de bunăvoie spionaţi
şi supravegheaţi, ba chiar „colaborează
cu spionii pentru a le facilita munca
şi găsesc în această capitulare şi un
motiv de satisfacţie, pentru că îi
vede cineva în timp ce ei există. Şi
nu contează dacă uneori ei există în
rol de criminali sau de imbecili” (p.31)
Dar, aşa cum transpare ideea din textele
lui Eco, şi în Evul Mediu cei torturaţi
colaborau, în delir, cu inchizitorii.S-a
schimbat raportul cu trecutul (A fost
odată Churchill), societatea încărunţeşte,
tinerii sunt O generaţie de alieni, care
nu mai ştiu ce e viaţa în natură, care
nu mai simt „nevoia iminentă şi vitală
a unei morale”, „formaţi de mijloacele
de educare în masă concepute de nişte
adulţi care au redus la şapte secunde
timpul cât o imagine trebuie să rămână
pe ecran şi la cinsprezece secunde
timpul pentru răspunsul la întrebări”
(p.52). Nu ne mai putem apăra de
năvala falsurilor şi teoriilor conspiraţiilor
(Cum să ne apărăm de templieri),
literatura nu mai e mediată de edituri
serioase, educaţia e şi ea relativă
(Doctori după trei ani de studii), politica
foloseşte „neolimba” unor expresii
ca „zdreanţă, fustangiu şi maidutenmăta”.
Nu mai vorbim de dispariţia caligrafiei
sau a liceelor clasice, de luxul din ce
în ce mai rarei tăceri, căci probleme
grave precum libertatea presei sau
viitorul UE nu au nici ele rezolvare.
Din fericire, această sumedenie
de accente apocaliptice (repetând în
felul lor căinările cronicarilor medievali)
nu l-au făcut pe Eco să-şi piardă umorul,
cartea luminând prin jerbe ironice
contextele cele mai sumbre. Bustine
precum Întrerupe-mă dacă ştii povestea,
care abordează traducerea bancurilor,
sau Al naibii Aristotel, care actualizează
o comparaţie metaforică între piraţi
şi negustori, sau Mirabila Mórţimă,
pe tema miilor de contraindicaţii ale
unui medicament, sau Mai daţi-ne
vreun mort, pe tema educaţiei care
ar trebui, în repede schimbătoarea lume
informatizată, să fie la un nivel superior
pentru toţi – fac din lectura acestei
culegeri un adevărat colac de salvare
– care ne susţine în înotul prin „societatea
lichidă”. Iată, în încheiere, un scurt
citat din Festschrift, unde e luată peste
picior omagierea cu tomuri de nimeni
citite a tot mai longevivilor colegi şi
profesori – căci tot mai mulţi profesori
ajung la 70, 80, 90 de ani, şi, „slavă
Domnnului, în toată lumea”, astfel încât,
aflându-ne datorită internetului în relaţii
cu toţi, ar trebui să trăim o continuă
sărbătorire: „Fiecare cercetător ar trebui
să scrie, în medie, şase sute de pagini
pe an, toate originale dacă se poate,
pentru a-şi sărbători prietenii extrem
de longevivi şi de iubiţi. Se-nţelege,
treaba e de neconceput şi totuşi un
refuz poate fi interpretat drept lipsă de
consideraţie. Există doar două moduri
de a scăpa de această tragedie. Sau
pretindeţi ca un asemenea volum să se
realizeze doar de la 80 de ani în sus,
sau faceţi ca mine, care trimit acelaşi
studiu pentru orice Festschrift (schimbând
doar primele zece rânduri şi concluziile).
Şi nimeni nu şi-a dat seama”.
