Pe vremuri Al. Ivasiuc descoperise un subiect care i se părea extraordinar pentru o nuvelă. N-a scris-o, după cîte ştiu, dar mi-a povestit-o cu lux de amănunte. Zilele trecute am văzut pe Discovery un film despre primul război mondial în care era evocat episodul care-l fascinase pe Ivasiuc.
E vorba despre o întîmplare de pe frontul anglo-german. În noaptea Crăciunului, englezii dintr-o unitate de infanterie, care se aşteptau la un atac al artileriei germane, aud dinspre tranşeele inamicului ceva care semăna cu nişte colinde şi observă nişte lumini ciudate care păreau lumînări aprinse. Ciulesc neîncrezători urechile: sînt, într-adevăr, colinde. Unii mai îndrăzneţi scot capul, ba chiar se aventurează în no man's land. Tranşeele germane sclipesc de mii de lumînări. Primesc informaţia că germanii doresc să sărbătorească în linişte Crăciunul şi că, în loc de gloanţe, le vor trimite cîteva sticle de bere. Doi ofiţeri (dintre care unul, englezul, a povestit întîmplarea mai tîrziu în memoriile sale) se întîlnesc la jumătatea distanţei dintre tranşee, se salută ceremonios şi consfinţesc armistiţiul. Toată noaptea se aud colinde de ambele părţi. O dată trecută Ziua Naşterii Domnului, lupta se reia cu vechea ardoare. Aproape un sfert de veac mai tîrziu, germanii şi ruşii atacă simultan Polonia. Net inferiori, mai ales sub aspectul dotării materiale, polonezii ies în calea tancurilor germane călare pe cai. (Episodul seamănă cu cel din războiul precedent cînd francezii îşi desfăşuraseră infanteria în bătaia faimosului tun numit Die Dike Bertha. Asemănarea e însă iluzorie. Cavaleria poloneză din 1939 era o paradă a onoarei militare, în vreme ce atacul sinucigaş al francezilor din 1914 era o prelungire nenorocită a tacticii de secol XIX în mentalitatea comandanţilor lor militari).
Tancurile germane strivesc maiestuos şi cinic cavaleria poloneză. Nemţii şi, la rîndul lor, ruşii iau cîteva zeci de mii de prizonieri, pe care-i ucid fără milă şi-i azvîrlu în gropi comune. Decenii bune după război nu s-a ştiut exact cine comisese crimele: aliaţii de moment aruncau vina unii asupra celorlalţi.
În mintea lui Al. Ivasiuc ideea era că aceste întîmplări ţineau nu numai de două războaie diferite, dar despărţeau două secole, două mentalităţi, două lumi. Onoarea militară murea o dată cu Noaptea Crăciunului sărbătorită împreună de germani şi de englezi în primul război. Parada poloneză era parodia sublim-comică a unui sentiment care nu mai caracteriza războiul al doilea. Un cod criminal lua locul codului onoarei. Războiul îşi schimba faţa. Inamicii începeau să se decimeze între ei după reguli de nimeni ştiute. Alianţele se făceau şi se desfăceau după necesităţi de moment. Soldaţii întorşi din luptă erau uneori ucişi de ai lor. Dacă generalul Samsonov s-a sinucis, după bătălia pierdută ruşinos de ruşi la Tannenberg, în primul război, mareşalul Tiucacevski a fost împuşcat din ordinul lui Stalin, în cel de al doilea, acuzat stupid de spionaj.
