Cu mult timp în urmă, când fiul meu avea 5 sau 6 ani, i-am cumpărat de ziua lui un tren electric: locomotivă, vagoane de persoane şi de marfă, gări, semafoare, tunele, poduri şi, fireşte, linii.
Montându-l, în sufragerie, fiindcă era singura cameră mai spaţioasă din apartamentul de bloc în care tocmai ne mutasem, mi-am dat seama că mai trăisem o dată scena. L-am revăzut, într-o străfulgerare, pe fratele cel mic al mamei, chinuin-du-se să facă să meargă un trenuleţ asemănător, pe care mi-l adusese Moş Crăciun. Scena se petrecea în 1943. Data o ştiu dintr-o fotografie. Linia trenului înconjura un brad de toată frumuseţea aflat în holul mare al casei din Rm. Vâlcea unde mă născusem. Trenul cu pricina a fost ultima jucărie din copilăria mea de care îmi aduc aminte. E foarte probabil să nu mai fi urmat niciuna. Imediat după război, nouă, copiilor nu ne-a mai ars de joacă. Abia după un sfert de secol, când i-am cumpărat fiului meu trenul, ca şi o groază de alte jucării (care au umplut, până când s-a născut fiul lui, un dulap întreg), mi-am dat seama de sincopa pe care o suferiseră jucăriile mele.
Nu e singura pe care generaţia mea a trăit-o. Tot în ultimul an de război, acelaşi frate al mamei care montase trenul s-a întors de pe front cu un calup cât toate zilele de ciocolată, din aceea pe care o primeau drept raţie ofiţerii germani şi români. A tăiat cu un cuţit de bucătărie felii groase. Dumnezeule, ce gust avea prima şi ultima ciocolată a copilăriei mele! Ciocolata care va începe să se găsească la noi, pe la sfârşitul anilor 50, nu avea, ea, nici un gust. În toamna lui 1967, mă aflam pe aeroportul din Viena, la prima "ieşire", cum se spunea pe atunci, din ţară, împreună cu Marin Sorescu şi Ion (încă Ion) Alexandru, care se holba, ca un copil ce era la 24 de ani, la o vitrină cu ciocolată Suchard. Auzisem amândoi de ea, dar, de mâncat, nu mâncasem, nici el, nici eu. Gustul ciocolatei din copilărie mi-a umplut dintr-odată gura. Sincopa ţinuse tot un sfert de veac.
Cu câtăva vreme în urmă, cineva mi-a cerut nişte fotografii din copilărie şi din adolescenţă. Mare colecţionară de lucruri de familie, mama a păstrat un album în care putem fi văzuţi tata, mama, bunicii, sora tatei şi, fireşte, fratele meu şi cu mine. Cea din urmă este din 1948, când bunicii mei materni împlineau 50 de ani de căsătorie. Toate sunt făcute cu vechiul nostru Kodak. Fie defec-tându-se, fie nemaigăsindu-se „film" în magazine, n-am mai făcut fotografii până târziu. La fotograf mergeam de obicei la ocazii. Singurele fotografii pe care le am sunt cele două aplicate pe diplomele de absolvire, de maturitate, cum era numită, şi de licenţă, şi încă una, tot de la fotograf, din 1953, pe care i-am trimis-o mamei la închisoare. Fratele meu şi cu mine, proaspăt înţoliţi, ca să nu creadă biata noastră mamă că umblăm în zdrenţe, suntem atât de solemni în tristeţe, încât e limpede că fotografia şi-a ratat scopul propagandistic pe care îl avusese în vedere. A trebuit să vină anul 1965, ca să apar într-o fotografie fără ocazie anume şi fără fotograf oficial: iată-mă, în Cişmigiu, împreună cu una dintre grupele din cea de a doua mea serie de studenţi. Între 1947 şi 1965, nicio fotografie aşa-zicând personală. O sincopă care îmi afectează imaginea între 8 şi 25 de ani.
