Universitatea din Leipzig (care se pregăteşte să-şi celebreze 600 de ani de existenţă în 2009) are o tradiţie bine consolidată în cercetări est- şi central-europene. O cauză este precis de găsit în faptul că numeroşi estici au venit să studieze în Leipzig, în domeniul artistic cel puţin în ultimele două secole. (Oricum, aflu că s-a înfiinţat recent în cadrul Universităţii Leipzig un Institut de Studii moldovene!)
Institutul de Muzicologie (parte a Facultăţii pentru Istorie, Arte şi Orientalistică) nu face excepţie. Coordonatorul său, profesorul Helmut Loos, originar din Bonn şi sosit în Leipzig în urmă cu zece ani din Chemnitz, este neobosit în promovarea istoriografiei muzicale şi a cercetărilor de arhivă cu tema muzicilor est-europene, intenţionând să creeze treptat o reţea de cunoştinţe şi să faciliteze compararea realităţilor muzicale din diferite regiuni central- şi est-europene. De aceea, Helmut Loos organizează anual un simpozion internaţional la care participă de regulă cercetători germani, austrieci, unguri, polonezi, cehi, ruşi, români, ucraineni ş.a. De curând (între 6-10 mai), tema centrală a fost Ucraina, iar simpozionul de la Mendelssohnhaus s-a integrat între două rame concertistice, un recital de pian în aceeaşi locaţie şi un concert simfonic la Radiodifuziunea locală, MDR (Mitteldeutscherrundfunk).
Ce nu ştim despre muzica ucraineană
Toate acestea au adus cu sine problematizări care ne preocupă pe toţi în acest spaţiu. Cum să te prezinţi mai elocvent unui public dintr-un oraş în care muzica este echivalentă în primul rând cu Bach, Mendelssohn şi Schumann? Ce punţi stilistice, de mentalitate găseşti între compozitorii contemporani ucraineni şi cei vestici? Cum să explici într-un simpozion delimitarea relativ tinerei culturi ucrainene (mă refer la acea latură a sa sincronizată cu modelele vestice) de cea rusă?
În ceea ce priveşte ultima întrebare, prezentări generale, stufoase şi uneori greu inteligibile (fie din cauza accentului cititorului, fie a abundenţei de nume necunoscute pentru auditorul care nu a avut alt material complementar pe care să-l consulte) au parcurs date despre şcolile componistice de la Kiev, Odessa, Harkiv. Altele două, mai clare şi mai elocvente (autoarele, mamă şi fiică, studiaseră în Germania) s-au îndreptat spre muzica din Galiţia sau spre modernitatea genurilor muzicii uşoare în Ucraina. N-au lipsit o evocare a figurii romantic-paternale a lui Mihail Lisenko, o expunere despre muzica folclorică (asezonată cu destule nuanţe tradiţionalist-naţionaliste) sau o incursiune în aspecte ale culturii muzicale evreieşti din Ucraina.
Mai multe am aflat în acea sesiune a simpozionului dedicată interferenţelor muzicii ucrainene cu polonezii, cehii sau austriecii. Personal, m-au interesat (în acelaşi context al conexiunilor) analiza (statistică a) lui Helmut Loos la fluctuaţia de studenţi ai Universităţii din Leipzig proveniţi din oraşe ucrainene, în secolul 19, şi mai ales un expozeu al directorului Arhivei "Bartók" de la Budapesta, László Vikárius. Exemplele alese pentru a ilustra în ce fel a valorificat Bartók în muzica sa "cultă" melodii foclorice culese din Ucraina au fost mai mult decât elocvente. E adevărat, având la dispoziţie înregistrări vechi de aproape 100 de ani, pe cilindri de ceară acum "digitalizaţi", simplul fapt de a le prezenta este impresionant, chiar emoţionant. Spiritul ştiinţific revine când le compari cu partitura bartókiană în care aceste surse se regăsesc.
În fine, câteva referiri concrete la partituri ale compozitorilor ucraineni contemporani au întregit tema simpozionului cu subtitlul "Idee şi istorie a unei mişcări muzicale naţionale în contextul său european". Am preferat (unei căutări şcolăreşti de corale luterane în piese de Edison Denisov, Valentin Silvestrov ş.a., sau unei de altminteri acribice analize a concertelor lui Miroslav Skorik) problematizarea lui Peter Andraschke asupra Muzicii pentru copii de Silvestrov. Autorul nu se limita la a analiza muzicologic o miniatură pianistică, dar o şi punea în contextul european, alături de piese similare de Helmut Lachenmann, bunăoară. Spre asemenea paralele ar trebui să tindă nu doar muzicologia ucraineană, dar şi cea românească, atunci când ţinteşte spre a-şi scoate în evidenţă creatorii: mult mai eficientă decât descrierea este încercarea de a găsi dimensiunea europeană a unor creatori prea puţin cunoscuţi, şi doar atunci li se va releva (dacă este cazul) acea latură naţională caracteristică.
Regăsesc aceeaşi idee - a identităţii naţionale din mediul european - şi în muzicile ascultate: de exemplu în recitalul din Mendelssohnhaus al pianistei Alla Kaşcenko, oferit cu acurateţe dar şi cu o anume bruscheţe sonoră (timbru dur în nuanţe tari, începuturi şi mai ales sfârşituri abrupte, fără pic de versatilitate dramaturgică). Se derulează o cronologie a scriiturii pentru pian care sugerează clar filiaţia de la Haydn la Bortnianski, de la Liszt (în registrul liric) la Lisenko, de la Skriabin la Latoşinski şi Stepanenko, de la Prokofiev la Skorik.
La fel în concertul de la MDR, un solid neoclasicism (european? rus? greu de zis!) traversa majoritatea lucrărilor simfonice contemporane, semnate de Skorik, Stankovici sau Şcerbakov. Dacă minimalismul static şi atemporal al lui Silvestrov dintr-o cantată după Keats nu m-a convins, în schimb forţa unei construcţii muzicale foarte bine gândite şi simţite m-a făcut să reţin numele lui Iuri Laniuk (fost violoncelist).
E Mandicevschi român
sau ucrainean?
Citind un articol despre configurarea culturii muzicale de tip occidental în Ucraina, am găsit în prim plan, cum era de aşteptat, presiunea ideologică a Rusiei sovietice. Dar am mai găsit şi un detaliu interesant, pe care-l consider ilustrativ pentru o anume mentalitate naţionalistă. Este vorba de personalitatea lui Eusebie Mandicevschi (Eusebius Mandyczewsky, 1857-1929), muzicologul provenit din Bucovina şi stabilit la Viena, prieten cu Johannes Brahms, cel care a editat Liedurile lui Schubert, precum şi unele volume din operele lui Haydn şi Brahms. Referirea la Mandicevschi apare, în acel articol (în engleză) din revista "online" Musica Ukrainica, într-un context general, în care este deplânsă (pe bună-dreptate, de altminteri) necunoaşterea cel puţin a câtorva figuri emblematice pentru cultura ucraineană.
"Acest trist fenomen provine în primul rând din istoria politică - divizarea veche de secole a Ucrainei de către alte state, care au intenţionat să şteargă complet identitatea ucraineană şi au acţionat drastic în această direcţie. Astfel, numeroşi ucraineni etnici recunoscuţi pe plan mondial (scriitorul Nikolai Gogol, omul de ştiinţă Vladimir Vernadski, compozitorii Dmitri Bortnianski, Igor Stravinski şi chiar Piotr Ceaikovski, compozitorul şi muzicologul Eusebius Mandicevski) au trăit şi lucrat mai mult în afara teritoriului etnic al Ucrainei (...), aşa că ei sunt de regulă încorporaţi în alte culturi etnice. Ca sa nu mai menţionăm pe aceia care din punct de vedere etnic nu sunt ucraineni, dar sunt născuţi pe pământ ucrainean şi în mod real inseparabili de acesta, precum scriitorii Serghei Bulgakov, Şalom Alehem, poetul Paul Celan, compozitorii Reinhold Glier, Serghei Prokofiev, Karol Szymanowski..."
Este greu de crezut că acest citat este extras dintr-o scriere de după anul 2000. Mentalitatea sa rămâne ancorată mai degrabă într-un secol romantic al avânturilor naţionaliste. Aş adăuga aici că, dacă am adopta o asemenea poziţie, ar trebui ca noi, românii, să ne revendicăm compozitori precum Belá Bártok, Iannis Xenakis, György Ligeti şi György Kurtág, toţi născuţi în aria geografică a României!
Dat fiind că eu am fost obişnuită să-l asociez pe Eusebie Mandicevschi cu istoria muzicii româneşti, mi-am reîmprospătat cunoştinţele referitoare la muzicologul şi compozitorul născut la Cernăuţi. Singura sursă lexicografică românească, cea semnată de Viorel Cosma2, nu pomeneşte absolut nimic de o eventuală provenienţă etnică ucraineană a lui Mandicevschi. Am găsit apoi referirea la "muzicologul român activ în Austria" din Grove3 şi cea la provenienţa lui Mandicevschi dintr-o familie de preoţi ortodocşi, de origine română şi ruteană, în MGG4.
Este evident că, într-o Europă contemporană, astfel de detalii biografice sunt rezultatul unor zone în care efervescenţa multinaţională are o istorie îndelungată. Cel puţin până în 1944, trăiesc la Cernăuţi paşnic laolaltă ucraineni, români, polonezi, ruteni, evrei şi germani. Oraşul îşi pierde însă după al doilea război mondial renumele său artistic - câştigat îndeosebi în domeniul arhitecturii, picturii şi literaturii - odată cu persecutarea şi distrugerea unor grupuri etnice de către comunismul sovietic. Cazul Mandicevschi precede cronologic astfel de evenimente, dar rămâne încă simptomatic pentru multiculturalitate şi, din păcate, simptomatic pentru mentalităţi pe care le-am dori cât de curând aduse la zi, europenizate.
