Boogie, titlul te-ar putea induce în eroare, celebrul ritm de blues interpretat la pian prezent în dancing-urile americane din anii '30, boogie-woogie, care a luat naştere în cîrciumile rău famate din Sud acele barrel house bars pentru drojdieri nu este aici decît o poreclă dată unui familist, Bogdan Ciocăzanu (Dragoş Bucur), un tînăr avînd în jur de 30 de ani, posesor al unei firme de confenţionat mobilă, aflat cu familia compusă dintr-o nevastă, Smaranda (Anamaria Marinca), puţin cam sastisită şi cu blînde puseuri autoritariste şi fiul de trei ani (Vlad Muntean), aterizată de 1 Mai pe plajă în staţiunea Olimp. Tînărul are energia nedisimulată a gesturilor evident băieţeşti, precum baia în mare într-o apă foarte rece, gesturi amendate prompt drept teribilism şi neseriozitate de nevastă. Cuplul care pare perefect sudat în jurul juniorului constructor de castele de nisip relevă foarte curînd mici fisuri în edificiu. În spatele minivacanţei se află problemele de serviciu, probabil o monotonie instalată în viaţa de cuplu şi dificultăţile inerente vieţii în trei, de unde şi o stare de nervozitate abia camuflată. Marea declanşează în Boogie o exuberanţă legată de les annes folles, în viaţa lui Ciocăzanu se află ceva similar rag time-ului, a unui ritm boogie woogie interpretat de Swing-band-urile lui Glenn Miller, Tommy Dorsey sau Louis Jordan sau a unui timp flower-power al juneţii dezlănţuite. Există o energie, o debordanţă care se regăseşte în datele personalităţii actorului Dragoş Bucur pe care Radu Muntean a mizat inspirat, iar ea iese cu adevărat la suprafaţă din revederea întîmplătoare cu vechii prieteni, Penescu (Mimi Brănescu), agent la o firmă de turism, şi Iordache (Adrian Văncică) stabilit în Suedia, ambii trăind o burlăcie prelungită şi cam răsuflată. Faptul provoacă o escapadă ca între băieţi, fapt care declanşează cum era de aşteptat o mică furtună în familie, soţul responsabilizat neinspirat părăsind pentru o noapte de libertate căminul conjugal. Aventura celor trei la capătul nopţii se lasă şi cu o aventură sexuală, dar mai ales cu derularea unor istorii şi vagabondajul benign pe străzile staţiunii în căutarea timpului pierdut. Privit superficial şi amuzat de comicul de situaţie, dar mai ales de cel de limbaj, de aerul discuţionist-petrecăreţ de băieţi cu chef, filmul lui Radu Munteanu lasă impresia de uşurătate agreabilă, delectabilă, un film de familie dezinhibat al cărui final restabileşte parcă o armonie pentru a cărei desăvîrşire era nevoie de un mic ocol aventuristic, de un mic moment de cumpănă. Cred că Radu Muntean a intuit foarte bine psihologia cuplului aflat în criză poate chiar fără s-o ştie şi filmul nu aduce nimic nou în privinţa aceasta, rămînînd de apreciat acuitatea înregistrării bemolilor şi diezilor tensionării relaţiei. Cu toate acestea, povestea derulată relaxat, estivalier, are partea ei de umbră şi aici filmul lui Radu Muntean mai pierde puţin din plaisirismul uşor plebeu. Întîlnirea celor trei inaugurată cu "băiuţismele" unui limbaj flecar, cu poante, care face parte din memoria vie a foştilor crai de litoral se adînceşte treptat într-o rememorare nostalgic-villonescă a vremurilor de crailîc şi al unui alt timp care nu se află în cărţile de istorie. Amintirea configureaza un tablou de gen cu polonezele care vindeau creme pe plajă, cu suedezele care făceau nudism, cu petrecerile zvăpăiate, un timp marcat de idealitatea restituirii nostalgice cu dulcea pasăre a tinereţii ciripind cîntece de inimă albastră. Încetul cu încetul jovialitatea se evaporă şi lasă să se vadă spectrul eşecului. Nici Penescu, nici Iordache nu au reuşit, povestea lor de "succes" este de fapt un fiasco mai mult sau mai puţin mascat, fiecare ar dori să renunţe la ceea ce face, ar dori să înceapă altceva, iar această speranţă este încă vie. Mica escapadă a acestui trio estivalier nu reprezintă decît o clipă suspendată, un interstiţiu temporal în care s-a strecurat cu nostalgie o întreagă lume dispărută. Radu Muntean reuşeşte să prindă fragilitatea acestui moment, şi chiar dacă glumele şi frivolitatea şarjată a convivilor lasă impresia de dolce farniente adolescentin, în poveste se insinuează o tristeţe crepusculară. Povestea dobîndeşte o identitate foarte bine reliefată, prin cuprinderea recuperativă a acelui timp privilegiat al aventurii cu atmosfera estivală exotistă prin turiştii străini veniţi la mare, prin bişniţarii ocazionali, prin aerul de libertate inconcevabilă pentru cetăţeanul zidit între pereţii antifonaţi ai propagandei şi ai penuriei generalizate. Spectatorul tînăr riscă să piardă aceste amănunte aluzive, substanţiale pentru evocare, riscă să piardă şi acest filon nostalgic, însă cei mai "vîrstnici" ştiu cu siguranţă despre ce este vorba. Acest fapt devine negreşit unul dintre dezvantajele, dar nu şi defectele filmului. La el se mai adaugă şi un anumit limbaj, păsăreasca miştocărelilor, a zeflemelei cu formulele ei consacrate, a poantelor figurînd în armoariile crailor estivali pe cale de a ieşi la pensie. Acest limbaj umoristic al unei fratrii aventuriere nu este traductibil, dincolo de cuvinte în spectrul evocării se află o întreagă lume în care ai fost sau n-ai fost. După Furia (2002) şi Hîrtia va fi albastră (2006), care au definit profilul minimalist al regizorului interesat de o concreteţe din care răzbate uneori un anecdotic absurdist, Radu Muntean pare să ne conducă pe o notă mai nuanţată şi mai relaxată a curentului pe care-l revendică Noul Val. Temele sociale traumatizante, mizerabiliste au fost abandonate lăsînd locul unei relaxări care are pentru mine nota de bun augur a instalării în normalitate. Filmele lui Adrian Sitaru, Pescuitul sportiv, şi George Dorobanţu, Elevator, prezente deocamdată în festivaluri, anunţă o desprindere de gen. Reîntorcîndu-ne la cuplu, remarcabil este personajul intepretat de Anamaria Marinca, Smaranda, evident prea tînără pentru a accepta uşor escapada băieţilor, mai ales că arată un dispreţ evident faţă de cei doi prieteni ai lui Boogie. Acesta împărtăşeşte cu ei un trecut tumultuos din care ea nu face parte, la care nu are acces, şi care apare evocat entuziast, imprudent de entuziast în culorile unei libertăţi neliniştitoare. Momentul de "libertate", de retrăire nostalgică pe care-l revendică Boogie nu are nimic din potenţialul unei rupturi, al unui scandal auten­tic. Nimic din ceea ce a fost nu mai poate fi reluat în datele lui iniţiale. Poate că aici stă şi frumuseţea aces­tei escapade tardive în efemeritatea ei şi, cu siguranţă, acest lucru îl realizează atît Boogie cît şi soţia lui. Noaptea se sfîrşeşte cu bine atunci cînd, revenit în camera de hotel pentru a doua oară, Boogie regăseşte înţelegerea ei şi un fiu dornic să se joace cu el. Noaptea care a trecut stă ca un hotar între două lumi, finalul aparţine unui optimist nostalgic.