Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
Tudor Vianu – perioada postbelică de Alex. Ştefănescu


(urmare din numărul trecur)


Atotcuprinzătoarea memorie culturală

Exegetul nu-şi schimbă atitudinea când trece din spaţiul literaturii române în acela al literaturii străine. Nu devine emfatic şi nici nu începe să facă paradă de erudiţie, ca atâţia alţi critici şi istorici literari, care îşi ascund de fapt prin morga de specialişti un complex de inferioritate. Tonul rămâne acelaşi, indiferent dacă este vorba de Creangă sau de Rabelais.

Autorul masivului volum Studii de literatură universală şi comparată, 1960 este, prin vocaţie şi formaţie, un umanist, din aceeaşi familie spirituală cu mai tinerii săi contemporani Edgar Papu şi Nicolae Balotă. Are nostalgia Renaşterii, pe care o cunoaşte ca şi cum ar fi trăit pe vremea lui Leonardo da Vinci şi Shakespeare. Ca să înţeleagă o carte din secolul XVI sau XVII nu trebuie să se folosească de glosele unor ediţii de ultimă oră; îi sunt suficiente propriile sale "amintiri".

Tudor Vianu este un cititor în vârstă de două mii de ani. Memoria sa culturală atotcuprinzătoare îl face să se simtă familiar cu universul operelor literare aparţinând oricărei culturi europene, din orice epocă. Vorbind de fiecare dată în cunoştinţă de cauză, găseşte explicaţii dintre cele mai plauzibile ale unor fenomene greu de înţeles de către un cititor lipsit de experienţă. Pentru mulţi este, de exemplu, o enigmă faptul că don Quijote, personaj principal într-un roman satiric, a ajuns să simbolizeze o atitudine demnă de simpatie, dacă nu chiar de admiraţie. Tudor Vianu arată că receptarea modernă a romanului a fost, într-un fel, "programată" de scriitor:

"Don Quijote este un om cu mintea rătăcită prin lectura prea insistentă a romanelor cavalereşti, printre care Amadis de Gaula ocupă locul de cinste în biblioteca sa. Romanul lui Cervantes povesteşte faptele de nebunie ale sărmanului hidalgo don Quijote, în timpul a trei călătorii rătăcitoare, până la înapoierea sa definitivă acasă, când eroul se trezeşte din delirul său, dar ajunge în acelaşi timp în ultima clipă a vieţii. Ceea ce alcătuieşte însă caracterul cu totul unic al romanului lui Cervantes provine din faptul că deşi, în cuprinsul lui, ni se povestesc faptele nebuneşti şi vrednice de râs ale unui om cu mintea rătăcită, acesta ne este înfăţişat în acelaşi timp ca o personalitate de mare înălţime morală, însufleţită de sentimentele cele mai umane şi cele mai generoase, gata totdeauna să ajute pe cei slabi şi pe cei nedreptăţiţi, şi cu o minte plină de înţelegerea mai adâncă şi mai înţeleaptă a vieţii. Sentimentele şi ideile lui don Quijote sunt deci acelea ale unei personalităţi ideale în toate felurile, numai că aceste sentimente şi idei nu sunt produse de percepţia exactă a realităţii, ci de acea falsă interpretare a acesteia, pe care i-o pune la dispoziţie o fantezie exaltată în frecventarea prea insistentă a romanelor cavalereşti. Don Quijote este deci ridicol, dar nu odios; el este, dimpotrivă, o fiinţă nobilă, curată şi vrednică în toate privinţele de stimă şi iubire." (Studii de literatură universală şi comparată, ed. a II-a, rev. şi ad. de autor, 1963).

Evocându-l pe Voltaire, Tudor Vianu procedează exact ca atunci când scrie despre Anton Pann: descrie atmosfera epocii, reconstituie lumea din care scriitorul a făcut parte şi faţă de care a reacţionat:

"Dacă ne gândim că ne aflăm în vremea rococoului, a marchizelor şi marchizilor, a serbărilor pastorale la curte, a perucilor pudrate, a hainelor de mătase, a favoritelor regale, a epocii celei mai graţioase, dar şi mai imorale din istoria lumii moderne, nu putem să nu rămânem uimiţi de adâncul contrast interor al acestei epoci. Menuetele vremii şi Călătoria spre Cythera a lui Watteau se detaşează pe fondul unui adânc şi general strigăt de jale. Idila marchizilor pudraţi ascundea mizeria ţărănimii, plânsul galerienilor, persecuţia protestanţilor, ruguri care mistuiau oameni şi opere, nenorociţi care îmbătrâneau la Bastilia, pentru a nu mai vorbi de teribila imoralitate a cercurilor conducătoare. Dar s-au găsit mai mulţi oameni care au priceput toate acestea. Unul din ei a fost Voltaire." (idem)

Este acea proză critică balzaciană pe care o scrie şi când are în vedere scriitori români. Tudor Vianu nu laudă tendenţios literatura română, nu transformă niciodată critica în propagandă patriotardă (deşi este, sau poate tocmai pentru că este, un patriot). Însă modul firesc în care trece de la Eminescu la Schiller, de la Caragiale la Flaubert, de la Sadoveanu la Dostoievski contribuie prin el însuşi la consacrarea literaturii şi la configurarea unei viziuni integratoare. Multe studii au de altfel ca subiect tocmai reţeaua de relaţii stabilită de-a lungul timpului între creaţia literară românească şi cea universală: Receptarea antichităţii în literatura română, Eminescu şi Shakespeare, Madách şi Eminescu, Imaginea Greciei antice în Memento mori de Eminescu, Caragiale în literatura lumii, Tudor Arghezi şi înnoirea lirismului european, Coşbuc, traducător al lui Dante, Literatură universală şi literatură naţională, Mitul prometeic în literatura română.


Momentele de falsă critică literară

Opera lui Tudor Vianu este marcată, inevitabil, de constrângerile la care era supusă critica literară în timpul comunismului. Mâna celui care scria, înconjurat de cărţile lui, era condusă, uneori, de mâna de fier a regimului, pentru îndeplinirea unor obligaţii pe care nimeni nu le-ar fi putut ignora decât renunţând la prezenţa în viaţa publică. Aşa se explică, printre altele, elogierea "literaturii sovietice", concept artificial, construit şi pus în circulaţie de autorităţile culturale din raţiuni politice:

"L iteratura sovietică, adică operele create de scriitorii primului stat socialist al lumii, s-a dezvoltat din trunchiul marii literaturi ruse a secolului al XIX-lea. Distincţia dintre aceasta şi literatura sovietică este legitimitaă şi prin faptul că, împreună cu reflectarea împrejurărilor sociale şi istorice consecutive Revoluţiei din Octombrie, la opera de construire a noii literaturi au luat parte scriitori aparţinând tuturor popoarelor alcătuitoare ale Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice şi care se exprimă în limbile vorbite de aceste popoare. Pentru întâia oară, în lungul trecut al istoriei literaturii universale, limbile naţionale n-au mai fost bariere între popoarele care le vorbeau, ci punţi de legătură între ele, între sforţările lor paralele şi comune de a clădi o nouă orânduire. Literatura sovietică este, deci, aceea a unui imens teritoriu multinaţional, consacrat unei sarcini uriaşe, foarte complexe, dar unice." (Importanţa mondială a literaturii sovietice).

Aceste momente de falsă critică literară sunt, din fericire, rare în opera lui Tudor Vianu şi nu au transmis celorlalte pagini virusul mistificării, atât de răspândit în epocă. Tudor Vianu şi-a făcut cu seriozitate datoria, ori de câte ori n-a fost împiedicat s-o facă. El a ţinut sus steagul literaturii bune şi l-a înclinat numai atunci când vântul potrivnic era prea puternic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara