Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
TUCIDIDE şi lumea bipolară de Gheorghe CeauŞescu


Când Albert Thibaudet a plecat ofiţer în primul război mondial, ca un adevărat umanist, el a luat şi câteva cărţi în raniţă, între care şi Războiul Peloponeziac scris de istoricul atenian Tucidide în secolul al V-lea î.d.Cr.. în timpul campaniei, în clipele de răgaz, Thibaudet îl citea pe istoricul grec; demobilizat, el şi-a scris într-o carte intitulată La campagne avec Thucidide viziunea sa asupra primei conflagraţii mondiale văzute prin prisma analizei făcute de Tucidide conflictului îndelungat care a opus în secolul al V-lea î.d.Cr. cele două supraputeri ale lumii greceşti din acea vreme, Atena şi Sparta. Cartea a fost un succes în mediile intelectuale, căci releva similitudini nebănuite între două războaie care s-au desfăşurat la o distanţă de aproape două milenii şi jumătate unul de celălalt. Astfel, intenţia lui Tucidide de a crea �o operă pentru eternitate� şi nu o carte care să producă satisfacţii efemere şi-a găsit o strălucită împlinire, căci Thibaudet a demonstrat cu prisosinţă actualitatea istoricului antic. De altminteri, Tucidide anticipase încă de la începutul conflictului dintre Sparta şi Atena că acesta va fi cel mai mare cutremur pe care l-a cunoscut omenirea până în acel moment; descriindu-l, el a vrut şi a reuşit să ofere cititorilor un subiect de reflecţie, căci, spune el, din faptele trecutului poate fi conjecturat viitorul, întrucât �omenescul� (to anthropinon) este invariabil, iar cauze similare produc efecte similare. în ciuda succesului cărţii lui Thibaudet, exemplul n-a fost urmat. Incidental, analiştii politici şi militari s-au referit la Tucidide şi la alţi autori antici, dar o analiză comparativă nu s-a mai făcut.

Abia în vremurile noastre, fără legătură cu cartea lui Thibaudet, preocupările de istorie comparată l-au introdus în circuitul lor şi pe Tucidide. Mi-a căzut în mână de curând, graţie Alinei Stănescu, lector la Facultatea de Stiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, un volum intitulat Hegemonic Rivalry. From Thucydides to the Nuclear Age, publicat sub îngrijirea profesorilor Richard Ned Lebow şi Barry Strauss în 1991 la Colorado şi Oxford. Cartea cuprinde referatele susţinute în iunie 1988 în vila Ronconi din Candennabia, Italia vilă aparţinând Universităţii din Princeton. Tema colocviului a fost uşor diferită de titlul volumului, anume Rivalităţi hegemonice: Atena şi Sparta, Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Participanţii la simpozion au fost atât specialişti din domeniul Filologiei Clasice (W.G. Forrest, profesor de istorie antică la New College de la Oxford, Josiah Ober, profesor de studii clasice de la Universitatea Princeton, Shalom Perlman, profesor de istorie greacă la Universitatea din Tel Aviv, Marta Sordi, profesor de istorie greacă şi romană la Universitatea din Milano), politologi şi specialişti în relaţii internaţionale (Michael W. Doyle, Robert Gilpin, profesori la Universitatea Princeton, Mattew Evangelista, Universitatea Ann Arbor, Mark V. Kauppi, profesor la Defense Intelligence College de la Washington DC, Richard Ned Lebow şi Barry S. Strauss, Universitatea Cornell, Philip A.G. Sabin de la Kings College din Londra, Carlo M. Santoro, directorul Institutului pentru studii de politică internaţională din Milano). Tematica referatelor este incitantă şi variată; cu titlul de informaţie menţionez câteva dintre ele, mai ales pentru a oferi subiecte de reflecţie clasiciştilor şi politologilor români: Polarizarea la Tucidide, Teoria contemporană a relaţiilor internaţionale şi războiul peloponeziac, Democraţii, state autoritare şi conflictele internaţionale, Ideologie naţională şi apărarea strategică a populaţiei, de la Atena la războiul stelelor etc. Scopul urmărit de organizatori a fost �de a spune ceva nou folositor despre importanţa lui Tucidide pentru studiul relaţiilor internaţionale moderne şi importanţa teoriei şi practicii internaţionale moderne pentru studierea lui Tucidide�. O trecere în revistă a tuturor ideilor şi analizelor dezvoltate în paginile volumului ar ocupa mult prea mult spaţiu, astfel încât mă voi rezuma să exprim câteva gânduri în legătură cu această iniţiativă incitantă.

Mai întâi: este legitimă o asemenea comparaţie? în ce măsură sunt comparabile conflictele din Grecia secolului al V-lea î.d.Cr. şi cele din a doua jumătate a secolului XX d.Cr.? Apoi, oare mai avem noi în epoca Internetului ce învăţa de la un istoric care a trăit înaintea erei creştine?

Cum am mai spus, Tucidide însuşi consideră că natura umană nu se schimbă şi, în consecinţă, reacţiile oamenilor vor fi similare chiar dacă epocile sunt diferite. Pentru participanţii la simpozion, Tucidide este primul analist al �războiului hegemonic�. Din acest punct de vedere, evoluţiile din secolul V î.d.Cr. grec sunt similare celor moderne. Lumea greacă devenise bipolară, toate polisurile grupându-se în jurul Atenei şi Spartei (bipolaritatea este un termen prezent în toate referatele şi în multe titluri), prima era un stat democratic, a doua, oligarhic; W.R. Connor atrage atenţia că istoricul atenian îşi construieşte analiza pe mai multe polarităţi: grec-barbar, dreptate-oportunitate, gând-faptă, raţiune-pasiune, pământ-apă, Atena-Sparta. Dar, pe lângă polaritatea Atena-Sparta caracteristică lumii greceşti, intră în joc şi alţi factori politici, Imperiul Persan, a cărui imixtiune în război prin furnizarea de resurse financiare a influenţat în favoarea spartanilor evoluţia războiului. Marta Sordi atrage atenţia asupra rolului pe care l-a jucat Corintul în declanşarea războiului peloponeziac şi îl pune în paralel cu riscurile de conflagraţie generală la care Marea Britanie a expus lumea când, în 1956, a pornit împreună cu Franţa operaţia de recucerire a Suezului; în mai mică măsură, totuşi comparabil, criza din 1982 de la Falkland se situează pe aceeaşi coordonată. Dar în timp ce acţiunea întreprinsă de Corint a avut ca efect izbucnirea războiului general, cele două acţiuni britanice n-au dus la încălzirea până la incandescenţă a războiului rece. De asemenea, acţiunea insulei Samos în anul 441 împotriva Miletului şi revolta antiateniană a oraşului Mitilene din insula Lesbos din anul 427 pot fi puse în paralel, spune Marta Sordi, cu insurecţia ungară din 1956 şi cu evenimentele din Cehoslovacia din 1968 şi cele din Polonia 1980. Marea deosebire a faptelor analizate de Tucidide şi lumea modernă postbelică este că, în primul caz, războiul �mondial� a avut loc, în timp ce în al doilea coexistenţa paşnică n-a fost în mod serios pusă în cauză. Robert Gilpin este însă de părere că nu a existat în timpul războiului rece vreun stat care să joace rolul Corintului în declanşarea conflictului armat, cu excepţia poate, spune el, a Chinei la sfârşitul anilor cincizeci şi începutul anilor şaizeci când Mao a încercat să-i împingă pe sovietici la atacarea Occidentului. Gilpin subliniază că deosebirea fundamentală între războiul rece şi războiul peloponeziac o constituie armamentul nuclear; nu se poate demonstra, susţine profesorul american, că existenţa bombelor atomice au oprit supraputerile să înceteze �the long peace�, chiar dacă criza rachetelor din Cuba din 1962 ar fi un argument în acest sens. Dar, orice s-ar spune, în mod cert armamentul nuclear a jucat un rol disuasiv major în acest sens; cu toate acestea, în câteva rânduri omenirea a fost la un pas de declanşarea războiului între supraputeri, de pildă ca urmare a invadării Coreii de Sud de către Kim Ir Sen şi a intervenţiei �voluntarilor� chinezi care l-au determinat pe generalul Mac Arthur să ceară utilizarea armamentului nuclear în Manciuria. Revenind la comunicarea Războiul peloponeziac şi războiul rece nu există în concepţia profesorului Griffin o reţetă pentru menţinerea păcii, deoarece �aşa cum ne învaţă Tucidide, evenimentele pot uşor scăpa de sub control şi să degenereze într-un război pe care nimeni nu l-a prevăzut sau dorit. Acest pericol va continua să existe atâta timp cât interesele politice ale supraputerilor rămân antagoniste unele faţă de celelalte�.

Sovietologul Matthew Evangelista de la Universitatea din Michigan susţine că, atât în timpul războiului peloponeziac, cât şi în perioada războiului rece, precumpănitoare în orientarea politicii externe a protagoniştilor au fost realităţile interne: între politica internă şi externă există aşadar o corelaţie în care predominant este factorul intern.

Opresc aici prezentarea, căci ea s-ar extinde mult prea mult. Poate că se va găsi o editură care să publice textele în traducere românească; ar fi un util act de cultură. Tucidide este unul din cei mai adânci gânditori pe care i-a dat omenirea. Printre altele, el consideră că stăpânirea mării, thalasocraţia, este determinantă pentru un stat hegemonic. Atena a fost înfrântă când a pierdut supremaţia navală. Oare Napoleon Bonaparte n-a verificat el însuşi concluzia istoricului grec după ce şi-a pierdut flota la Trafalguar? Iar Hitler nu a fost condamnat militar, când a pierdut bătălia Angliei? Un spirit clasic descoperă legi valabile şi în epoca nucleară. Faptele trecutului, analizele făcute de marile spirite pot lămuri decisiv evoluţiile şi să ofere paradigme şi subiecte de meditaţie politicienilor. Grigore Gafencu aflat ca ambasador la Moscova a recomandat Guvernului României să studieze monografia istoricului francez Vandal, Napoleon et Alexandre, deoarece vedea cum se va reedita între Hitler şi Stalin conflictul care l-a opus pe Napoleon ţarului Alexandru. Generalul Marshall într-o cuvântare rostită în 1947 la Universitatea din Princeton îşi exprima convingerea că nimeni nu poate înţelege esenţa relaţiilor internaţionale contemporane, dacă nu a revăzut în mintea sa cel puţin perioada războiului peloponeziac şi prăbuşirea Atenei (�who has not at least reviewed in his mind the period of the Peloponnesian War and the fall of Athens�).

Cartea pe care am prezentat-o şi asupra căreia voi mai reveni - modelul trebuie continuat şi pentru alţi autori şi evenimente - se vrea şi �o modestă contribuţie pentru viitorul studiilor clasice�. Ea dovedeşte �creşterea importanţei studierii în învăţământul clasic a lui Tucidide (şi a altor autori şi subiecte). Este foarte interesant de constatat cum politologi de renume discută şi îndeamnă la studierea autorilor clasici antici, în timp ce la noi Ministerul Educaţiei, prin măsurile luate în ultima vreme, îngroapă practic învăţământul clasic şi filologia clasică, adică disciplina europeană prin excelenţă prin care omul european încearcă să-şi înţeleagă mai bine elementele care l-au configurat caracteristic şi definitiv.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara