Truman Capote, Acum ne
despărţim. Povestiri inedite; trad. de
Iulia Arsintescu; cuvânt înainte de
Hilton Als; postfaţă de David
Ebershoff, Editura Art, Bucureşti,
2016, 184 p., f.p.
„Enfant terrible” al
literaturii americane,
Truman Capote (pe
adevăratul său nume
Truman Streckfus
Persons) este îndeobş
te recunoscut
nu doar ca unul dintre cei mai
originali romancieri ai secolului
XX – popularul Breakfast at
Tiffany’s, care a beneficiat de
o ecranizare de excepţie, ca şi
romanul din 1966, In Cold
Blood, stau mărturie în acest
sens –, ci şi drept un reputat
autor de proză scurtă.
Mai puţini ştiu însă că biografia
sa abundă – dincolo de aspectele
excentrice sau scandaloase, adeseori
aduse în prim-plan – în episoade
ce vădesc de timpuriu vocaţia şi
ambiţia lui Capote de a deveni scriitor
profesionist. Încă de la vârsta de opt
ani viitorul prozator obişnuia să
consacre scrisului aproximativ trei
ore pe zi, notând într-un caiet observaţii
cotidiene, portrete ale unor vecini,
bârfe locale ş.a.m.d. Toate acestea
alcătuiau, după cum avea să
mărturisească mai târziu, un soi de
reportaj sui-generis care l-a ajutat
să-şi formeze de timpuriu un mod
numai al lui de a vedea şi de a
auzi; cu alte cuvinte un sistem propriu
de a decupa realitatea, dublat de
hipersensibilitatea unui ins „ciudat”,
a unui „exclus”, după cum adeseori
s-a autodefinit. La şaptesprezece ani
alege să-şi întrerupă studiile pentru
a se consacra gazetăriei şi scrisului
(se angajează la ziarul The New Yorker,
începând să-şi publice povestirile în
prestigioase reviste literare) şi nu
peste mult timp se impune ca o voce
greu de confundat din peisajul deloc
arid al prozei americane.
Recent descoperite în arhivele
Truman Capote ale Bibliotecii Publice
din New York, cele paisprezece proze
scurte reunite în volumul de faţă
ne dezvăluie o ipostază mai puţin
cunoscută a scriitorului, din perioada
începuturilor sale literare. Prin chiar
această împrejurare, ele reuşesc să
ne suscite interesul. E normală
curiozitatea cititorului dornic să
descopere cum arată „exerciţiile de
încălzire” care au făcut posibilă – nu
peste multă vreme – apariţia unor
povestiri ca Miriam, Miss Bobbit,
Domnul Durere sau Chitara cu diamante,
adevărate bijuterii de precizie tehnică
ale genului. Dar dincolo de frisonul
pe care îl suscită subtitlul „povestiri
inedite” de pe copertă, cititorul va fi
surprins să constate că multe dintre
prozele acestea de început au o forţă
a lor, proprie, cucerindu-l de la primele
rânduri mai cu seamă prin ceea ce
Hilton Als, autorul prefeţei, numeşte
„strălucitul simţ al realităţii”.
Observaţia capătă o însemnătate
specială dacă o punem în legătură
cu aplecarea lui Capote – vizibilă încă
de pe acum – către sondarea acelor
zone (ale realităţii interioare şi
exterioare), în care opoziţia dintre
adevăr şi iluzie se şterge, lăsând
loc unui flux continuu de figuri, siluete,
detalii abstracte, gesturi, replici,
emoţii difuze, capabile să se articuleze
în entităţi coerente. Nu e vorba aici
doar de ceea ce critica a numit, cu
formule devenite clişeu, „vocea de
reporter” sau „ochiul cinematografic”
al scriitorului, ci mai curând de darul
său de a da glas acelor lucruri greu
de exprimat sau pur şi simplu de
neexprimat: neobişnuitul, diferitul,
insolitul, efemerul. În Dacă te uit, de
pildă, o tânără aşteaptă dragostea
sau iluzia dragostei, în pofida realităţii
în care se găseşte. Ca fluturele de
lumânare şi Spaima mlaştinii explorează
„periferia” instinctelor primare:
violenţa extremă, impulsul criminal,
nebunia, spaima. Lucy şi Domnişoara
Belle Rankin au un pregnant substrat
autobiografic, hrănindu-se din nostalgia
sudului natal. Ultima îndeosebi merită
o menţiune aparte întrucât sintetizează
câteva dintre trăsăturile definitorii
ale prozei lui Capote: predilecţia
pentru personaje feminine bizare,
spiritul de observaţie pătrunzător,
capacitatea de a jongla cu categoriile
de frontieră (grotescul se converteşte
în sublim, detaliul abstract se topeşte
în concreteţea unor tablouri greu de
uitat, precum cel de la începutul
povestirii amintite sau ca acela din
finalul ei): „Aveam opt ani când am
văzut-o pentru prima oară pe domnişoara
Belle Rankin. Era o zi toridă de august.
Soarele asfinţea pe un cer brăzdat
de dâre stacojii, iar căldura se ridica
uscată şi tremurândă din pământ
[...] Am văzut-o de multe ori după
aceea, dar această primă imagine,
aproape ca un vis, avea să-mi rămână
întotdeauna cea mai clară – domnişoara
Belle păşind pe stradă fără zgomot
şi norişori roşii de praf ridicânduse
de sub tălpile ei în timp ce dispărea
în amurg.”
În Domnişoara Belle Rankin regăsim,
practic, toată acea combinaţie
inconfundabilă de ironie, nostalgie,
rafinament psihologic şi complexitate
stilistică care va marca formula
prozastică de mai târziu a autorului.
Chiar atmosfera hibernală din final
– o iarnă indecisă, cu „fulgii aceia
anemici şi apoşi care cad iarna în
Sud”, topindu-se îndată ce ating
pământul, ne trimite cu gândul la
texte de maturitate (ca Miriam sau
Mr. Misery, de pildă). Iar finalul
vădeşte, incontestabil, intuiţia de
mare scriitor a tânărului Capote când
vine vorba de explorarea feţelor
ascunse, misterioase ale realităţii.
Chiar povestiri ca Hilda sau Unde
începe lumea – la prima vedere
mai naive, în comparaţie cu piesele
de rezistenţă ale volumului – reprezintă,
în fond, manifestări ale aceleiaşi
virtuţi: capacitatea de a surprinde,
într-o străfulgerare, ceea ce alunecă
încet, graţios, dincolo de raza sa
vizuală, dublată, mai totdeauna, de
empatie. Scriitorul empatizează încă
de pe acum cu excluşii, cu cei
marginalizaţi sau vulnerabili, maniaci
inofensivi, cleptomani, victime ale
normelor şi prejudecăţilor sociale,
copii singuratici, afro-americani mutaţi
în nord, dar condamnaţi să joace
pretutindeni, la nesfârşit, rolul de
outsideri, muncitori exploataţi, bătrâne
aproape de moarte. O galerie de figuri
greu de uitat, zugrăvite cu instrumente
precise, surprinzător de mature, în
general, pentru un scriitor abia ieşit
din adolescenţă. Predilecţia aceasta
a fost adeseori pusă în legătură cu
statutul de marginal al autorului
însuşi (orfan, homosexual, dependent
de droguri). Hilton Als vorbeşte despre
„o sensibilitate pătrunzătoare, critică
şi amuzată de homosexual”. Dar,
dincolo de biografie, esenţială rămâne
descoperirea formulei prin care această
sensibilitate ultragiată reuşeşte să
se exprime, fără a aluneca în narcisism,
dislocând previzibilitatea lumii din
afară. În povestiri ca Traffic West sau
Străinul familiar dislocarea se face
în direcţia fantasticului, vocea „de
reporter” contribuind, paradoxal,
la dezvăluirea laturii de umbră a
realităţii, cu coincidenţele, bizareriile,
despărţirile şi iluzoria sa frumuseţe.
?sta e pentru Jamie ne introduce
în lumea unui puşti singuratic, din
familia lui Holden Caulfield, a cărui
existenţă se schimbă în urma unei
întâlniri stranii şi neaşteptate. De
altfel mai toate prozele din volum
gravitează în jurul metaforei întâlniriidespă
rţire (sau a despărţirii-întâlnire),
ambiguitate ce ne trimite cu gândul
la celebra pictură a lui Paul Klee,
Separation in the Evening. Din această
perspectivă, titlul volumului este cât
se poate de inspirat (chiar dacă
povestirea cu acelaşi nume nu este
neapărat dintre cele memorabile).
În ceea ce priveşte sarcina editorului
de peste Ocean, aceasta nu a fost
una foarte uşoară (David Ebershoff
mărturiseşte, de altfel, acest lucru
în postfaţă). Editarea postumă a
necesitat – cum se întâmplă în astfel
de cazuri – o echilibristică destul de
riscantă între prudenţă şi deschidere.
„Prudenţa este necesară – crede
Ebershoff – pentru conservarea
moştenirii unui scriitor, iar deschiderea
pentru a putea înţelege mai mult din
evoluţia lui.” O sarcină de care cei
de la Truman Capote Literary Trust
s-au achitat onorabil. Tălmăcirea
grabnică în limba română a volumului
este un demers ce merită şi el salutat.
