Toate stolurile – şi cele poetice şi cele păsăreşti – îşi au trubadurul lor. Fireşte, dacă stolui mai mare, pot fi chiar mai mulţi astfel de cîntăreţi de inimă. Stolul 2012 e chiar unul masiv (25 de debutanţi, după socoteala mea, care sigur e una în minus), însă numai Mihai Amaradia (cu Poeme pentru cutia ta poştală, Editura Brumar, Timişoara, 2012) şi-a asumat frontal tema şi aventura erotică.
E semn rău pentru temă (nu ştiu dacă şi pentru aventură ca atare), semn că nu mai are trecere sau că tinerii poeţi nu mai au inventivitate în domeniu. În orice caz, nu se preocupă decît incidental, nu fundamental. Măcar Mihai se străduieşte să le ţină tuturor locul, jucînd metodic în saltimbanc erotic şi-n curtean şi curtezan simpatic. George Neagoe (în „Cultura”, nr. 23/2013) îl ridică-n vîrful scării, punîndu-i debutul „peste cele semnate de Marius Chivu ş…ţ, Radu Niţescu ş…ţ şi Alex Văsieş”, bazîndu-se îndeosebi pe „certitudinea uceniciei serioase la clasicii genului” (madrigalesc, desigur). Nu vreau să stric munca (destul de grea) făcută de Neagoe şi nici (ba cu atît mai puţin) bucuria poetului de a se vedea unde l-a pus comentatorul, dar nu prea văd ce-ar căuta Mihai Amaradia acolo. Mihai scrie simpatic şi cu poză de simpatic, e sentimental cu ironie şi ironic cu tandreţe; e ludic pe faţă, dar (uşor) melancolic pe ascuns. Nu scrie triumfuri amoroase, ştiind el bine că absenţa e mai iradiantă decît prezenţa şi – mai ales – mai profitabilă liric; pe linia ei sentimentul poate fi jucat mai fără riscuri de sentimentalism şi ludica poate aluneca mai lesne pe strat de melancolie; şi autoironia are astfel un fundal contrastiv de oarecare gravitate: „Ar trebui să mă vezi, sunt frumos,/ acum nu mă mai deranjează nimic,/ pentru că mi-am cumpărat cele mai frumoase cămăşi,/ fabricate din cele mai curate ploi,/ mi-am lăsat un pic de barbă, să ştii, şi din profil/ semăn bine cu mîntuitorul florilor de hîrtie creponată//…// Ar trebui să mă vezi, deşi n-am învăţat să cînt,/ ştiu să desenez bine lipsa ta în nisip,/ ud leoarcă, sunt un trunchi cu mîinile sub cap/ ce obişnuieşte să privească avioanele şi fumul lor,/ ţin evidenţa filmelor de dragoste importantă,/ a pieselor febrile, a grijilor ce ne privesc pe-amîndoi.// Ar trebui să mă vezi, sunt frumos/ şi mă plimb prin lipsa ta ca un turist încîntat/ zîmbind unui oraş senin, bătrîn şi cuminte” (Ar trebui să mă vezi). Madrigaluri şi romanţe scrie, în fond şi-n formă, Mihai, caricate inteligent, dar cu măsură, astfel încît retorica glumeaţă să nu suprime adierea pură de tandreţe, iar frivolitatea să nu afecteze beatificarea senzuală: „…îşi povestesc despre camera mea./ În primul rînd, un colţ nordic al tavanului/ parcă m-ar înghiţi cu totul,/ mi-am pus perdele purpurii şi tu nu vii,/ mi-am vopsit pînă şi uşa-n alb./ Uite, dacă vrei, o să-ţi prepar o salată de fructe,/ ai putea în tot acest timp să te risipeşti prin pat/ sau să te risipeşti prin grădină dacă vrei,/ simpla agitare a aerului dimprejurul tău/ ar însemna o curăţire de primăvară” etc. (Dragă iubita). Astfel de fulguraţii madrigaleşti (cu o tandreţe ce-i gata să dea în alintul cu preţiozităţi) sunt strecurate anume (şi abil) în plină euforie ironică şi caricaturală, păstrînd activă o doză de sentimentalism cu care Mihai face, fireşte, comerţ ilicit. Şi mai cu seamă se joacă de-a patetismele caricaturizate, întorcînd pe şugubeaţă declamaţia pornită cu avînt (simulat): ”…/ dar mai bine scrie-mi tu mie un poem/ în care eu să nu ating deloc pămîntul,/ ca în picturile lui Chagall unde eu sunt mireasa,/ care din obicei zboară peste case,/ of, of şi-aolică, ce văzui…” (Iubita mea, scrie-mi o poezie în care să nu ating pămîntul). Dacă nu s-ar inhiba şi nu s-ar speria de clişee, Mihai ar fi un rafinat glorificator de nuri şi dezastre produse din pricina lor: „Are ea o eleganţă matinală/ care dezmorţeşte munţii/ şi în şifonatul cearşafului ei/ zăpada se joacă de-a avalanşa/ şi mor cîţiva bărbaţi/ lăsînd familii îndurerate” etc. (Are ea o eleganţă matinală). Şi un şi mai rafinat cîntăreţ de imnuri (fie cît de parodiate) închinate seducţiei feminine: „Femeile au un fel al lor de-a-ntrista totul,/ cărbunii în sobă, cartofii şi-ncălţămintea/…// Femeile au un fel al lor de-a-nsufleţi trandafirii,/ icoanele, micuţele statuete şi cutiile muzicale./ Ele dor cum o chiciură şi zboară peste case” (Poem pentru felinare). Fireşte, n-are cum juca de tot grav patetismul pe care-l tot ascunde („îmbrăţişarea ta se vindecă numai cu pămînt”), dar tehnica prin care-l face, din loc în loc, transparent asigură spiritului ludic o contrapondere abia bănuită, dar eficientă. Poemele se străduiesc să frivolizeze acest fond ascuns, dar fără a-l primejdui. Iubeţ în stilul lui Minulescu şi corosiv în felul lui Geo Dumitrescu, Mihai Amaradia ar fi, dacă s-ar mai putea, un trubadur grozav de ofuri.