Chiar şi în situaţia aceasta - una dramatică - e de preferat nota elegiacă, în tonalitate bacoviană, decît cea catastrofică, în tăietură actuală.

Ar fi raportarea picturii ce se practică dintotdeauna - aici într-un Iaşi între oraşele de calibru ale ţării - la cea a Capitalei. Raportabilă, ea însăşi, la ori­zontul european.

Cînd descindeam - plin de vise - în vechea Capi­tală, descoperirea maeştrilor ce fascinau prin pictura lor îmi provoca o dublă reacţie: una a admiraţiei pioase, cealaltă a desprinderii de ea. Mi-am păstrat constant această dublă trăire, deşi ceea ce începusem să produc în atelierul de pe Armeană m-ar fi îndreptăţit la frondă, sau măcar la persiflare. Nu. Soluţia mea - una în notă european modernă - se plasa, cu deplină civilitate, în compania celei vechi, de nu chiar în completarea ei. Nici nu se putea altfel: îi cunoşteam treptat pe maeştrii locali, care mă impresionau prin minunata lor devoţiune întru pictură, mai cu seamă că eram din ce în ce mai tentat să şi scriu despre ei. Şi asta într-o vreme crîncenă propagandistic, limba ascuţită a unui Bouşcă, dar şi a altora, deranjînd cu prisosinţă. Trecută aşadar - timid, dar trecută - în însemnările mele sustrase cenzurii.

De părăsit însă pista nostalgică şi de privit, o secundă, lucrurile din unghi ceva mai radical.

Cu toată apăsarea momentului - atît de mult prelungit! - lirismul păstos al maeştrilor răspundea cum nu se poate mai bine celuilalt lirism, al unui public din ce în ce mai sătul de propagandă agresivă şi predispus ataşării la o pictură în care predomina - ca refugiu - peisajul. Dar şi natura moartă. Dar şi - de ce nu - cuminţile scene de gen, cu lumea umilă a căruţaşilor lui Craiu.

Ei bine, acest univers local, atît de profesionist exprimat de maeştrii de-aici, nu a avut nici o şansă în faţa Bucureştiului, nu cu mult mai dotat în privinţa maeştrilor, dar extrem de dotat - prin extensia privilegiată a Capitalei - în a-şi impune prioritate în plan naţional. Aşa a şi rămas: resemnarea celor de-aici cu statutul lor predestinat.

Răzbunarea tacită ar veni din raportarea, la rîndul ei, a picturii bucureştenilor (pe cîţiva din ei cunoscîndu-i foarte bine) la perimetrul european. Unul orgolios hegemonic şi acaparînd, un timp, prim-planul mondial. Nimic din minunata strădanie a celor de pe Dîmboviţa nu a avut acces la marele palmares. (Deşi numai şi o trecere prin Galeria Naţională din Palatul Regal s-ar fi convertit în argument suprem pentru accederea la universalitatea nedrept refuzată.)

Dar pictura europeană? Ea însăşi?

Mai există pictură europeană? Aşa cum au impus-o marile nume la intersecţia ultimelor două secole?

Nu, nu mai există.

Aşa cum aici, în provincia provinciei, locul picturii auguste a fost ocupat de altceva, de o frumos spus alternativă - speriată ea însăşi de propriu-i vid - şi acolo, în Bucureştiul fostelor glorii ale şevaletului s-a înstăpînit, şi acolo, regimul superfluidităţii interesate.

Dar Europa de azi nu cunoaşte, la rîndu-i, decît acelaşi destin al aneantizării. Transformîndu-se - precum nenorocoasa pictură ieşeană/ nenorocoasa pictură bucureşteană - în parte secundă, neglijabilă, a artefactului hegemonic de peste Ocean.

O consolare.

Una bacoviană.

Pe fondul melancolic al provinciei, existenţa (încă) a unor ateliere în care se pictează cu aceeaşi ardoare ca a romanticilor dinainte, spune ceva extrem de stenic despre natura noastră profundă.

Vă invit în atelierul din Armeană.

Am preparat un carcaleteee...