Ion Pop,
Casa scărilor,
Bucureşti,
Editura Cartea
Românească,
2015, 96 pag.
Cea mai recentă carte de poezie
a lui Ion Pop, Casa scărilor
(Editura Cartea Românească,
2015), începe cu povestea tragică
a femeii, „fostă profesoară de
Română”, care şi-a pierdut fiul
la Revoluţie pentru că voia „să
schimbe şi el, cît de cît,/ lumea”;
poemul care deschide volumul e un
recviem datat 1989-2014, spus/ şoptit
de o femeie care a abolit timpul,
curgerea propriei vieţi pentru a o
comprima în durată scursă de la
momentul cînd şi-a găsit copilul zăcînd
„pe ciment, la morgă, ca un cîine”
şi prezentul continuu al suferinţei
sale: durata e a lumînării care arde
mereu. Dincolo de povestea din
monologul interior pe care poetul îl
„înregistrează” într-un compartiment
al trenului ce se îndreaptă „printre
dealurile pleşuve,/ către tunelul din
Valea Florilor”, Recviem în tren filtrează,
ca peste tot în poezia profesorului Ion
Pop, raportul de geneză reciprocă –
într-un vers îi spune „legătură organică”
– dintre carte şi viaţă, bibliotecă şi
realitatea crudă de dincolo; ceea ce
făcea altundeva eul liric, pendulînd
între rafturile bibliotecii şi curgerea
cotidianului cu toate întîmplările şi
„figurile” sale, citind realul în orizontul
unui cod cultural, se regăseşte în
monologul fostei profesoare de Română;
îşi aminteşte că va fi răspuns dorinţei
fiului de a pleca la Revoluţie în sonoritatea
unui vers eminescian („de te-ndeamnă,
da, de te cheamă...”), l-a aşteptat
zadarnic pentru că, iată, „a plecat
la oaste şi n-a mai venit”, cînd va fi
căzut, sub gloanţe, de pe baricadă,
crede că „pasărea cu clonţ de rubin/
s-a răzbunat, iată, s-a răzbunat...”,
apoi, la groapa din „proaspătul cimitir
al eroilor”, îi transmite doar „şi-ţi
va fi mormîntul-ncoronat de flori”,
i se pare că „nu-i puţin lucru” ca
băiatul să fi murit „odată cu nişte
manuscrise de Eminescu/ din arhiva
Bibliotecii Centrale”, cînd „a fost
străpunsă – am văzut mai apoi/ tabloul
sfîşiat la o expoziţie –/ şi inima Saftei
Florăreasa,/ din celebra pînză a lui
Luchian”, în vreme ce Ăia, „în balconul
din faţa scenei”, asistau la focurile
de artificii „privitori ca la teatru”:
fosta profesoară de Română exprimă,
în fond, convingerea poetului, de
atîtea ori afirmată, că între viaţă şi
carte este o legătură organică: „Moarte,
nu-i aşa, şi transfigurare,/ sublimă
ilustrare/ a legăturii organice dintre
viaţă şi artă,/ catharsis, milă, groază,
–/ poate puţin cinic, mă gîndesc, totuşi,/
însă ducînd, să recunoaştem cinstit,/
către o finală eliberare./ De-atunci,
mă trezesc rostind versuri de neuitat
–/ despre codrul din care rupi o rămurea
şi nu-i pasă,/ iar spusa după care nu-i
totuna/ leu să mori ori cîine înlănţuit/
îmi dă mereu/ un fior nobil şi-nălţător./
Dar nu trece mult şi, slabă cum sunt,/
mă îneacă plînsul, –/ mă obsedează
fără să vreau,/ şi acea ultimă întrebare
– / Şi pentru cine vrei să mori? –/ pusă
de Demiurg lui Hyperion,/ şi urlu,
domnule, urlu uitînd/ toate versurile
eterne,/ cum urlă un animal. Sunt
şi eu, ce vreţi,/ o biată femeie slabă...”:
femeia rostind „versuri de neuitat”
în povestea morţii fiului său e, în fond,
o ipostază, din real, a poetului care
citeşte şi comentează acele versuri,
ilustrînd ceea ce s-a numit viaţa ca
text.
Frapantă în poemele din Casa
scărilor e reconversia narativităţii în
esenţele fin distilate ale lirismului;
Ion Pop istoriseşte, pentru a scrie
poezie, cum a primit, în dar de la
„Doamna Lygia”, o cravată a lui Gellu
Naum, relatează o întîmplare, în fond,
banală, cînd îşi rupe mîna dreaptă,
„alunecînd, bătrînel ridicol, pe o
zăpadă/ de numai doi centimetri”
(Mîna ruptă), alunecă în imaginar
aducîndu-şi perfect aminte o întîlnire
cu Bach („Cu toate că au trecut
de-atunci/ vreo trei sute de ani,/
îmi aduc perfect de bine aminte,/
clipa cumplită în care,/ sub îngheţatele
arcuri gotice,/ deasupra corului de
la Thomaskirche,/ s-a îndreptat spre
mine teribilul,/ necruţătorul/ deget
al lui Bach./ Era tocmai/ în miezul
unei Cantate unde/ se povestea despre
crucea/ luată de pe umerii Domnului,/
şi, cum se-ntîmpla să mă doară toate,/
am făcut, se pare, o gravă confuzie,/
şi-am scos, uitînd unde mă aflam,/
un geamăt sfîşietor” – Degetul lui
Bach), consemnează întîmplări de la
Muzeu sau din bibliotecă, pe cînd lucra
„la o ediţie critică din Urmuz” (Muzeu,
Tocmai lucram), un stagiu de cercetare
în Liguria (Cîini la Bogliasco) etc.
Formula acestor poeme se identifică
în aceeaşi legătură organică a vieţii
cu arta; toate aceste istorii despre
întâmplări banale ori lucruri mărunte
se îmbracă, în poezie, într-o aură
metafizică, realul citit în grila codului
cultural dobîndind înţelesurile pe care,
altfel, nu le are: ca această foarte
semnificativă vizită în satul natal: ”S-a
întâmplat ca, trecînd/ după mulţi
ani prin satul meu,/ să nimeresc în
faţa casei / în care m-am născut
(e-a altcuiva)/ tocmai la ora/ cînd cineva,
urcat pe-acoperişul/ cu sure, vechi
pătrate de-ardezie,/ le desfăcea încet,
punând/ în locul lor nişte ţigle roşii./
Habar nu avea/ că jupuia / cîteva ceruri
de deasupra mea./ Şi nici nu se auzea
ţipătul./ Se schimbau doar nişte/ pătrate
prea vechi, de ardezie,/ cu nişte
ţigle noi, roşii” (Acoperişul). Dar aura
metafizică este, poate, în primul rînd,
a forjelor geometrice pe care poezia
lui Ion Pop le fixează într-o relaţie
specială; astfel, triunghiul se ghiceşte
după miros, „putrezind sub pletele
zeiţelor de odinioară”, pătratul statornic
e al ferestrei, „supapă a bietei mele
singurătăţi şi melancolii cronice, anacronice”,
dreptunghiul dă fiori (După
atîtea ocoluri), pentru ca liniile paralele
să identifice marea oboseală care se
instalează între două lumi: aceea a
realului şi cealaltă, a ocolurilor metaforice
şi a „zumzetului” conotaţiilor; „O,
marea oboseală/ dintre două linii
paralele! / O, drama/ bătrînelor linii/
care-au uitat ce-i iubirea/ din cauza
distanţei mereu legale/ a contemplării!”
(Exclamaţii): aceste poeme i-ar fi plăcut
lui Solomon Marcus.
Cu lumea, poetul are relaţii nete,
în revoltă şi scîrbă, cum scrie în
poemul care dă titlul cărţii; e lumea
care nu se limpezeşte, unde necredinţa
mută munţii din loc, e tîrgul din
Templu, de dinainte de venirea lui
Iisus, evocat în sarcasm, pamflet şi
blestem, e locul şi vremea cînd, în
orizontul aceleiaşi legături organice,
„clişeele poeticeşti” tropăie „în zadar
prin poem”: „Şi iată au şi pornit satrapii
cu lavalieră,/ ciobanii cu oile lor
păscînd cenuşă,/ negustorii au umplut
din nou templele,/ pe tarabe, la preţ
redus, la a doua mînă,/ se vînd cămăşile
însîngerate/ ale învinşilor,/ (da, s-a
mai spus şi se va mai spune)/ dar
meterhanalele fluieră, chiuie,/ aghiazma-i
un bun înlocuitor de benzină,/ văd
chiştoace plutind în cristelniţe,/
necredinţa mută munţii din loc,/
un elev îmi spune că, în sfîrşit,/
şi-a prins profesorul copiind/ pe cînd
asuda să devină definitiv,/ cîteva mii
de iude nu mai ştiu număra/ decît
pînă la 30, –/ pe cînd în fresce se
scorojesc, Doamne,/ trîmbiţele
Apocalipsului,/ Şi sub jumătate din
degetul Tău arătător / se vede piatra
şi cărămida./ Ici-colo, cîte un steag
găurit,/ mai flutură/ ostenit şi decolorat,/
pe cîte-un morman de gunoi./ Notaţii,
clişee poeticeşti, desigur,/ tropi
anacronici,/ tropăind în zadar prin
poem./ Dar încotro, încotro?/ M-aţi
înnebunit, mă scoateţi/ din minţi,
netrebnicilor, lichelelor,/ hoţi de
drumul mic, tîlhari de drumul mare,/
căraţi-vă,/ întoarceţi-vă să grohăiţi
în mare,/ pieriţi Legiuni,/ sub trăsnete
şi talazuri!” (Cravata lui Gellu Naum).
Cu poezia, Ion Pop are o relaţie critică;
avînd convingerea, odată cu Dostoievski,
că frumuseţea, „oricît de tîrziu”, va
salva lumea, predă lecţii despre poezie
la „patru-cinci poeţi tineri”, vorbindu-le
despre aura metafizică a acesteia
(„căci, să ştiţi de la mine, nu se poate
ca poezia/ să nu se deschidă, cît de
cît,/ spre o pîlpîitoare, mică aură/
metafizică”), „traduce” un pasaj
din poemul unui tînăr, în care se povesteş
te „cum într-o discotecă/ cu
tineri semidrogaţi, o fată/ aţîţată
de ritmurile dezlănţuite/ şi-a ridicat
brusc rochia/ să le arate amicilor/ ce
avea mai concret sub ea. Iar poetul/
ne-a spus şi el tuturor/ exact ce-a
văzut Acolo”; pe casa scărilor de la
Facultatea de Litere, profesorul traduce
astfel: „Însă eu, ajuns acum/ la o etate
ceva mai demnă,/ am tradus imediat:/
un rîs roşu şi negru,/ un hohot sarcastic
de bacantă,/ izbucnit din hăuri,/ ca
la expresionişti!/ Ţi-am făcut pe loc
şi o inspirată legătură (mitologică)/
între cuvîntul P… şi cuvînta p… / ca
în Banchetul lui Platon. Of, jumătăţi/
de cercuri visînd/ Marea, exemplara
Unire!”; dar şi altfel, într-un poem
antologic; „Tu, păşind,/ aproape orb,
aproape/ în vîrful degetelor, pipăind/
cu bastonul tău nevăzut,/ un fel de
drum,/ gîndindu-te în şoaptă,/ ca nu
cumva să ciobeşti/ vreun cristal uitat
în aer, vreun pătrat/ abia născut/ din
limpezimea zilei./ Pe cînd pe scena
din piaţa mare,/ se aude clipind teribil,/
ca din două talere de fanfară,/ ochiul
Cicloapei/ de sub rochiţa/ balerinei
spartane” (Vreme în schimbare).
Trecînd de la scările celebre din
mitologie şi artă la „trista scară
unu pe unu” a realului, poetul se
vede, în ironie, ilustrînd „cît de cît
autentic/ realismul poetic al ultimei
generaţii”, abordînd,însă, formele
acestuia într-o ofensivă demolatoare
(„Mai bine-i să fii neted,/ curat şi
proaspăt,/ ca un tîmpit”, scrie Ion
Pop în Pentru unii) şi în sarcasm,
ca în acest portret fără milă: „Cutare
poet, încă tînăr, cu muşchi de fier,/
a luat de curînd/ o mare Decizie./ Să
stea pe marginea patului,/ să facă
săpături./ Se uită-n nimic,/ şi-şi scoate
din nas, răbdător,/ mărunte cocoloaşe./
Scrie apoi despre noile sale descoperiri,/
un vers/ şi încă unul./ Furnica,
Sisif, Schliemann, Fefeleaga, –/ printre
exemplele minore” (Cutare poet).
Ion Pop ascultă zilnic o sonată de
Bach, citeşte, se uită în Dicţionar,
pentru a coborî, apoi, în real, pe casa
scărilor; acolo îmbracă faptele, figurile,
lucrurile mărunte, lumea, într-o aură
metafizică, găsindu-le frumuseţea şi
înţelesurile ascunse, salvîndu-le.
