Este ceea ce ne dorim cu toţii, artişti sau spectatori. De unsprezece ediţii, Uniunea Teatrală din România UNITER organizează deja binecunoscuta Gală în care se acordă, anual, premii pentru întreaga activitate stabilite de Senatul Uniunii şi premii pentru fiecare domeniu artistic. Discuţia se poartă pe un anumit interval un an calendaristic şi în două etape nominalizări, cîte trei la fiecare categorie, pronunţate de un juriu format din critici de teatru, urmînd ca juriul final, mai complex, să hotărască în seara Galei cine sînt cîştigătorii. Nu vreau, de data asta, să fac un comentariu propriu-zis, analitic, ca de cele mai multe ori. Premiile vă sînt cunoscute deja de o săptămînă. Mărturisesc că nu mi-am revenit foarte tare şi că mă încearcă un sentiment de tristeţe şi de debusolare în tot haosul care mă înconjoară, în această agitaţie din care TEATRUL pierde. Nu cred că un astfel de eveniment trebuie să fie umbrit de vanităţi, de găselniţe, de sentimente revanşarde, aşa cum se poate intui că s-a întîmplat privind lista nominalizărilor. Este vorba de nume şi de destine artistice. Mi se pare indiscutabil faptul că această tradiţie pusă în valoare de unsprezece ani presupune un imens efort material, organizatoric şi nu numai exemplar, pe care Uniter şi Preşedintele său, Ion Caramitru, îl fac susţinut şi cu un devotament fantastic faţă de breaslă, de atîţia ani fără nici o întrerupere. Pînă una, alta sînt şi singurii care au dovedit că pot construi această recunoaştere. Au fost ediţii cu totul remarcabile, ca cea din 1997, de la Sala Palatului, sau cea de anul trecut. Au fost, de-a lungul timpului, invitaţi ca Gérard Depardieu, Fany Ardant, Ileana Cotrubaş sau Vanessa Redgrave. Au fost sărbătoriţi mari artişti ai teatrului românesc regizori, scenografi, actori, actriţe, critici de teatru, păpuşari, pedagogi, actori pentru revistă sau pentru teatru de copii. Au fost şi ediţii mai puţin reuşite, aşa cum o consider, de pildă, pe ultima, desfăşurată la Teatrul Naţional din Bucureşti şi transmisă în direct, impecabil, pe Canalul România 1, o colaborare importantă şi preţioasă pentru toată lumea. Succesul unei Gale este alimentat de două surse vitale. Pe de-o parte, este vorba de inspiraţia cu care Senatul UNITER alege numele premiaţilor pentru întreaga activitate, defilarea lor avînd farmec, greutate şi miză în sine. Pe de altă parte, este vorba de modul în care s-au făcut nominalizările, de felul credibil în care ele oglindesc realitatea unui an teatral. Cu acest material lucrează juriul final şi în funcţie de el Gala are anvergură, strălucire, emoţie. Niciodată nu va putea fi toată lumea mulţumită. Şi nu cred că acesta este scopul unei astfel de ierarhii. Nici aici şi niciunde în lume, fie că este vorba despre premiile Oscar, Molière sau César. Problema este una singură, şi anume, ca marja de eroare să fie cît mai mică. Toate acestea îi asigură spatele, cum se spune, şi lui Ion Caramitru, amfitrionul, cel care conduce şi girează un spectacol de aproape patru ore. Din punctul meu de vedere, seara Galei a fost lungă, ternă, cu trei momente care au sculat în picioare Sala mare a Naţionalului: premiile pentru întreaga activitate acordate lui Victor Rebengiuc, Jean Constantin şi Miriam Răducanu. Sentimentul de neîmplinire, de tristeţe, de alarmă interioară vine din incoerenţa nominalizărilor, care se reflectă în mod logic şi imediat în palmaresul Galei. Au fost voci care au comentat "curajul" şi "inovaţiile" operate de juriu. Sînt surprinsă şi caut să localizez zona de manifestare a acestora. Întotdeauna au fost nominalizaţi actori, regizori, scenografi sau critici tineri, dacă aici se amplasează cumva noutatea. Bogdan Szolt, de la Teatrul Maghiar din Cluj, s-a regăsit nu o dată pe lista celor propuşi la categoria "cel mai bun actor". Dragoş Buhagiar şi Irina Solomon, poate cei mai premiaţi scenografi, nu aveau treizeci de ani cînd au obţinut primul titlu. Andreea Bibiri, tînără actriţă a Teatrului Bulandra, a fost nominalizată anul trecut pentru rolul Sonia din Unchiul Vania, alături de Valeria Seciu şi Rodica Negrea. Oana Pellea avea treizeci de ani cînd a luat premiul pentru rolul din Mefhisto, pus în scenă la Bulandra de Alexandru Darie. Regizorii Felix Alexa şi Anca Bradu, nominalizaţi acum doi ani, mi se par a fi încă tineri. Exemplele ar putea continua. Mă întreb, atunci, unde este izbînda acestor nominalizări lipsite vizibil, din punctul meu de vedere, de o structură coerentă, de supleţe, unde să găsesc acel "alt mod" de a privi teatrul? Cum se poate comenta faptul, de pildă, că cel mai nominalizat spectacol, la aproape toate categoriile, mai puţin una singură, Regele moare al lui Victor Ioan Frunză, nu a obţinut NICI UN PREMIU? Iar cel desemnat ca "cel mai bun spectacol", Othello? de la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu, mai figura nominalizat doar pentru scenografie? Care sînt coordonatele pe care se sprijină o asemenea distincţie complexă şi unde se mai regăsesc ele pe listă? Sînt curioasă ce criterii şi ce argumente au intrat în joc pentru a putea alege între mere, pere şi struguri, adică între cartea lui Mircea Morariu, revista Okean a lui Sebastian Vlad Popa şi programul de traduceri pentru Teatrul Act al lui Victor Scoradeţ, pentru a putea fi desemnat cel mai bun critic? Premiul de debut a fost decernat unei regizoare, Teodora Cîmpineanu, pentru un spectacol cu O noapte furtunoasă de o inconsistenţă alarmantă, ca un derizoriu exerciţiu de clasă, de institut, perdantul, după părerea mea, fiind actorul Marius Manole pentru un rol dificil şi special, Paulie, din spectacolul incitant Drept ca o linie al lui Radu Apostol de la Brăila. În concluzie, palmaresul Galei este efectul direct şi nemijlocit al nominalizărilor. Se produc erori, se dau premii în compensaţie. Premiul Criticii s-a transformat în "premiile". Mi se pare grav reflexul ex-aequo-urilor, tendinţa de a mulţumi pe toată lumea, precum şi imposibilitatea spiritului critic de a alege un singur mesaj artistic. În rest, totul este foarte amestecat, ca şi anul teatral, ca şi vremurile, ca şi sentimentele, ca şi părerile, ca şi întîlnirile, ca şi absenţele. Un moment interesant şi emoţionant a fost creat de prezenţa şi de discursul doamnei Marie-France Ionesco, invitată să decerneze unul din premiile criticii, şi anume acela oferit regizorului Victor Ioan Frunză şi scenografei Adriana Grand pentru realizarea montării de la Theatrum Mundi cu Regele moare şi pentru explorarea universului ionescian. Pentru cel de-al doilea, acordat lui Felix Alexa( absent de pe Listă) pentru regia spectacolului O noapte furtunoasă de la Teatrul Naţional din Bucureşti, a fost invitat Yan Herbert, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. De asemenea, alegerea Angelei Gheorghiu, o imensă artistă dincolo de orice frontiere, pentru a-i înmîna trofeul lui Victor Rebengiuc a provocat un val de emoţie, chiar şi celui premiat. Ca şi compania formidabilă, un adevărat tur de forţă pe toată durata spectacolului, a formaţiei de muzică contemporană Trio Contraste Ionuţ Bogdan Ştefănescu, Sorin Petrescu, Doru Roman, trei extraordinari profesionişti. Foarte rafinat şi aerisit spaţiul scenografic al Galei, gîndit de Alexandru Dumitraşcu, foarte occidental.
Nedelicateţe: decizia de a o alege pe îndrăgita actriţă Ana Szeles, poftită de la Budapesta, să ofere premiul pentru cel mai bun actor, cînd era extrem de previzibil că laureatul va fi Florin Piersic jr. O rocadă cu oricine altcineva ar fi fost simplu de făcut.
Gafe: gluma absolut nereuşită de a aduce pe scenă, pe ideea contrastelor, o duduie frivolă, fără legătură cu spaţiul cultural, numai pentru simplul motiv că măsoară doi metri, cu mult mai mult decît Horea Popescu, cel care a primit premiul pentru întreaga activitate de regizor; omiterea de pe lista invitaţilor a multor artişti şi oameni de cultură importanţi.
Mirare: sărăcia de idei a discursurilor de laudatio şi raritatea toaletelor de seară, altădată elegante şi chiar somptuoase.
Regret personal: că nu s-a putut menţine capitalul imens şi ştacheta valorică a spectacolului de anul trecut, din toate punctele de vedere, tensiunea lui, născută atunci dintr-un conflict, şi emoţia de neuitat. A fost un as care acum s-a rătăcit prin mînecă. Depinde, cred, şi de noi, ca să nu se piardă. Dar cum oare?
