Nikos Kazantzakis, Sărăcuţul lui
Dumnezeu, traducere din
neogreacă şi note de Ion
Diaconescu, Bucureşti, Humanitas
Fiction, 2016
În biserica superioară a
Bazilicii Sfântului Francisc
din Assisi se află o serie
de fresce care, asemenea
moaştelor sfântului,
adăpostite în acest loc,
constituie un loc de hagialâc
pentru iubitorii artei. Acolo a
zugrăvit Giotto, în ultimii ani
ai secolului al XIII-lea, viaţa
unui sfânt cu care a fost aproape
contemporan: întemeietorul
unui nou ordin catolic, originar
din Assisi, astăzi patron al
Italiei, al animalelor şi al
ecologiei, dispărut în 1226, la
vârsta de 44 de ani, şi sanctificat
doar doi ani mai târziu de Papa
Grigore al IX-lea.
Când i s-au comandat aceste fresce
lui Giotto, existau deja câteva biografii
şi culegeri din tradiţiile orale despre
faptele sfântului, scrise de „fraţi”
franciscani şi de Sf. Bonaventura,
şi pe baza acestora, adăugând sarea
şi piperul măiestriei şi geniului
său, Giotto ar fi inventat de la zero
întreaga iconografie a sfântului. Cel
puţin asta afirmă, prin tradiţie, istoricii
de artă. Iar capitolul despre cum şi
în ce proporţie a făcut-o, dacă a
executat personal frescele sau nu,
despre sursele care l-au inspirat şi
despre cum a prins „viaţă” reprezentarea
sfântului pentru ochii urmaşilor,
acestea sunt enigme ce fac obiectul
unor studii specializate pentru stră-
strănepoţi. Aşa s-a scris însă acolo,
în leagănul de la Assisi, povestea
unui sfânt: în cuvinte şi în imagini.
Nici astăzi ea nu este suficient de
cunoscută, iar textele explicative ce
au însoţit frescele lui Giotto, şterse
de timp, apoi recuperate şi transcrise,
constituie şi astăzi adjuvante preţioase
ale memoriei, pentru un ciclu narativ
fără doar şi poate mult mai puţin
cunoscut decât cel cristologic sau cel
marianic.
Pe de altă parte, epitaful „Nu sper
nimic, nu-mi este frică de nimic, sunt
liber” este al unui om de stânga şi
scriitor care a ratat de foarte aproape
Premiul Nobel, şi care a avut relaţii
conflictuale cu biserica din cauza
cunoscutului şi controversatului său
roman Ultima ispită a lui Hristos (1955).
Puţin mai devreme însă, în 1953,
cel mai important scriitor grec al
secolului al XX-lea, Nikos Kazantzakis,
publicase un roman de mare poezie
şi religiozitate, intitulat simplu Sfântul
Francisc, dar tradus ulterior de englezi
(iar acum şi în română) cu titlul Sărăcuţul
lui Dumnezeu şGod’s Pauperţ. Deşi
creştin ortodox prin botez, acest roman
pare că a fost rezultatul unor întâmplări
ale vieţii şi/sau întâlniri providenţiale:
la 14 ani, refugiat cu părinţii pe insula
Naxos, Nikos urmase timp de doi
ani cursurile unei şcoli catolice conduse
de franciscani, iar mult mai târziu,
adult fiind, a cunoscut un nobeliat
pentru pace, doctorul Albert Schweitzer,
totodată teolog evanghelic şi filosof,
al cărui misionarism eroic în jungla
gaboneză îi oferise revelaţia unui nou
Francisc. În plus, vizitase şi Assisi, iar
în 1951 a tradus una din biografiile
sfântului, scrisă de un danez. Din toate
aceste fire, conştient sau nu, s-a născut
romanul despre ‚Il Poverello’, logodnicul
Sărăciei, sfântul care şi-a asumat
misiunea de a retrăi ad litteram virtuţile
umilinţei, simplităţii şi „privilegiul
sărăciei desăvârşite” pe urmele lui
Hristos.
Mari sfinţi s-au născut, din câte
ne arată istoria, din credinţa mamelor:
de la părintele creştinătăţii europene,
împăratul Constantin (iluminat oare,
cu adevărat, de semnul de la Pons
Milvius sau de credinţa mamei
sale, Elena?), la Fericitul Augustin,
vegheat în anii risipirii de o mamă
creştină, care nu a obosit niciodată
să spere în convertirea lui, şi până
– iată – la Sfântul Francisc, fiul
unei nobile provensale credincioase,
signora Pica, măritată de părinţi,
contrar aspiraţiilor ei spirituale, cu
un negustor de postavuri înrobit
banului, italianul Pietro Bernardone.
Astfel, credinţa mamelor s-a prelungit
în istorie în energia vitală şi socială
a fiilor; o energie creatoare, de la caz
la caz, de imperii, biserici, ordine
călugăreşti. Francisc s-a născut în
1181/1182 şi a avut o tinereţe aproape
trubadurescă, de fiu de burghezi
înstăriţi, slujind când şi când unor
fapte de arme. În urma unui prizonierat
şi a unei boli, a început să aibă viziuni,
îndoieli, căutări. Romanul parcurge
toate etapele majore ale biografiei
sfântului, multe devenite celebre şi
iconografic: restaurarea bisericii San
Damiano în urma unui vis, renunţarea
la averea tatălui şi despuierea de
haine în public, atragerea primilor
discipoli, vizita la Papa Inocenţiu al
III-lea pentru confirmarea Regulei
(fapt ce a condus la constituirea
Ordinului Franciscan în prima sa
formă), plecarea în Egipt şi încercarea
de convertire a sultanului Malik al-
Kamil (urmaş al lui Saladin), fondarea
Ordinului Sărmanelor Clarise, a
Ordinului Franciscan Terţiar, conflictele
dogmatice cu „fraţii” mai instruiţi,
retragerea treptată din sânul Ordinului,
viziunea de pe muntele Alvernia şi
primirea stigmatelor, predica către
păsări, moartea la Assisi. Anterior
morţii, îi dictează fratelui Leo nişte
cantice asemenea psalmilor biblici,
prin care sfântul transmite posterităţii
o poezie a elementelor în deplin acord
cu misiunea lui de laudatio a frumuseţii
lumii ca expresie a lui Dumnezeu.
De altfel, Kazantzakis a declarat cu
îndreptăţire că vede în plasticitatea
dialectului umbrian din scrierile lui
Francisc pe unul din primii poeţi ai
Renaşterii.
Sub raport teologic, romanul
transpune mai degrabă subiectiv în
biografia lui Francisc concepţiile
materialiste ale autorului şi dramatismul
construirii sfinţeniei prin renunţări
şi mortificări insistente, dincolo de
orice raţiune, având ca scop
transsubstanţierea materiei în spirit.
Povestea surprinde cu fineţe paradoxul
raportului de iubire-ură cu materia,
care este mai degrabă al autorului
grec decât al sfântului: pe de o parte,
Francisc nu-şi poate închipui raiul
„fără măgăruşi, boi şi păsări”, iar
frumuseţea lumii i se pare „fiică a lui
Dumnezeu”. În toate omagiile sale
aduse acestei „fiice”, teologia se
conjugă cu poezia: de exemplu, în
tinereţe, mama lui fusese interpelată
de un călugăr nebun, care îi smulsese
o muşcată roşie din mâini, certând-o
că admiră creaturile în loc să îl privească
pe Creator. Însă Francisc reacţionează
revoltat: „Muşcata asta pe care a
jumulit-o călugărul tău, mamă, o să-l
afunde în iad”. Pe de altă parte, dacă
iubirea lui pentru natura geofizică
este constantă, la fel de constant (şi
paradoxal) este şi dispreţul faţă de
materia ce i-a fost încredinţată în mod
direct de Dumnezeu în chip de viaţă.
În decurs de vreo două decenii, sfântul
parcurge un traseu crud şi radical,
din care trupul iese învins. Pe patul
de moarte, Francisc se va declara
chiar fericit că scapă de trup, afirmând
cu bucurie: „cineva în mine, din ceasul
în care m-am născut, Îl ura pe Dumnezeu,
iar acum (...) acela piere”. Din perspectiva
fratelui Leo, însoţitorul său fidel şi
naratorul romanului, Francisc este
„fiara asta îngrozitoare a lui Dumnezeu”,
la a cărui transformare totală a asistat
treptat, de la hainele strălucitoare ale
uşurelului ce cânta cu voce dumnezeiască
pe sub ferestrele doamnelor, până la
semnele de rămas-bun (către familie,
fraţi şi întreaga natură) ale unui „pumn
de carne şi oase”, „o boccea de zdrenţe,
uşoară”, orb, suferind, murdar şi
purtător de stigmate, dar înlăuntrul
căruia „şade întreg Dumnezeu”.
Cât despre raporturile cu învăţătura
teologică, refuzul primilor franciscani
a fost categoric: din faimoasa Bologna,
unde se studiau Sfintele Scripturi,
câţiva fraţi învăţaţi se întorc şi „umplu
ogorul de maci şi urzici”. Figura lor
emblematică este fratele Elias din
Cortona, continuator al Ordinului
Franciscan, cel căruia îi şi datorăm,
în cea mai mare parte, proiectul
Bazilicii din Assisi. Se regăseşte şi
ca personaj în roman, nu numai pentru
a conferi natură dramatică epicului,
cât şi, prin relatările fratelui Leo, spre
a servi în mod repetat drept contrapunct
în ilustrarea refuzului teologiei de
către Francisc: „ochiul lui era numai
mândrie şi lăcomie, sufletul său nu
încăpea în Porziuncola, nu încăpea
în sărăcie şi în dragoste; voia să se
întindă, să stăpânească lumea nu
numai cu binele, ci şi cu forţa şi să
intre în Împărăţia Cerurilor călare.”
Acest frate totuşi, a cărui viziune şi
talent administrativ au ridicat în timp
record biserica din Assisi, merită la
final un cuvânt de mulţumire pentru
– horribile dictu – îngrijirea de fala
sfântului.
