La încheierea stagiunii curente, Baletul Operei Naţionale Bucureşti a prezentat o premieră alcătuită din piesele a trei coregrafi de marcă ai secolului XX, Jerome Robbins, William Forsyte şi George Balanchine, trei universuri distincte, aflate la mari distanţe stilistice, unele de celelalte, dar toate atingând un anume prag valoric. Şi, fapt remarcabil, balerinii companiei de balet a Operei Naţionale Bucureşti au pus deplin în valoare pe toţi cei trei creatori.

Luate fiecare în parte, piesele reprezintă un anume moment din creaţia fiecărui. În ceea ce îl priveşte pe Jerome Robbins, lucrarea In the Night, creată în 1970 la New York City Ballet şi prezentată în recenta premieră bucureşteană, îl leagă mai mult de ceea ce a preluat de la Balanchine, decât ce şi-a conturat singur ca personalitate proprie, tipică mediului american. Am avut prilejul să îi văd la New York, în 1987, alte două piese, care îi evidenţiau cu mai mare pregnanţă propriul său univers creativ şi despre care am scris la acea vreme, tot în paginile României literare. Am văzut atunci Francy Free, pe muzică de Leonard Bernstein, piesa creată în 1944 care l-a consacrat şi care este apreciată ca primul balet „clasic american” , prin subiect, atmosferă şi prelucrarea modernă a limbajului clasic şi Citate antice, din1964, piesă alcătuită dintr- o suită de dansuri inspirate din sculptura antică greacă, continuate însă ca o ţesătură neoclasică amendată de ochiul unui creator contemporan. In the Night, lucrarea preluată în premiera de acum, sub atenta supraveghere a maestrului de balet Ben Huys, reprezentantul Trustului Jerome Robbins, are un aer miniatural şi pregnant neoclasic. Este o înlănţuire alcătuită din duetele a trei perechi, fiecare cu o atmosferă de cuplu aparte, pe muzica unor Nocturne de Frédéric Chopin (Op.27 nr.3, Op. 55 nr.1 şi nr.2 şi Op.9 nr.2) cântate la pian de Ştefan Doniga. Primul cuplu interpretat de Sena Hidaka şi Bogdan Cănilă, pune accentul pe o poezie caracteristă perioadei adolescentine, niţeluş cam fadă, colorit dat de coregrafie nu de interpreţii fără cusur. Al doilea cuplu capătă pregnanţă, încă de la apariţie, prin costumul pretenţios, princiar şi continuând cu eleganţa matură a mişcărilor interpreţilor Bianca Fota şi Sergiu Dan, pentru ca al treilea cuplu să capete un plus de personalitate prin exprimarea pasională a interpreţilor, pusă în evidenţă de Corina Dumitrescu şi Gigel Ungureanu. Braţele Corinei Dumitrescu au adăugat, ca totdeauna, multe nuanţe rolului, dar, din păcate, rolul lui Gigel Ungureanu era redus mai mult la acela de porteur. În final, perechile s-au interferat ca într-un dans de curte. Scena goală, străjuită de un fundal de cer înstelat, a imprimat o atmosferă de poezie specifică înserării, dar şi de aplatizare a spaţiului, lipsit parcă de adâncime şi de volumetrie, în care cele trei perechi au apărut mai curând ca trei desene plate dintr-o carte, şi mai puţin ca volume umplând spaţiul scenic. Distanţa de la această piesă coregrafică poetico-picturală şi până la portretul cel mai pregnant pe care ni l-a lăsat coregraful în prea bine cunoscutul West Side Story, pe muzica lui Leonard Bernstein, este cât se poate de mare. Această lucrare, care a circulat în toată lumea după ce a fost filmată în 1961, a fost şi cea pentru care a luat un Premiu Oscar, singurul acordat unui coregraf.

Prin contrast, cea de a doua piesă a tripticului, lucrarea lui William Forsythe din 1987, In the Middle, Somewhat Elevated, a fost de o maximă concreteţe. Muzica electronică creată de Thom Willems în colaborare cu Lesley Stuck pentru acestă piesă, a fost încadradă în spectacolul bucureştean de delicateţea lui Chopin din prima lucrare şi de romantismul cald al lui Ceaikovski din ultima. Ea a debutat demonstrativ cu un bum exploziv şi a fost de fapt doar un fundal sonor, cam obositor pentru urechile mele, prin insistenţa ritmică şi intensitatea excesivă sonoră, dar făcând casă bună cu suita de compoziţii coregrafice care au urmat. La apariţia acestui balet abstract pe scena Operei din Paris, s-a spus că el va schimba definitiv faţa baletului, fapt neconfirmat în timp, chiar dacă atunci apariţia sa o fost un bum, ca şi muzica ce l-a însoţit. Dansul, pentru cine îl cunoaşte mai de aproape, are rezerve uriaşe – şi de a merge pe alte căi şi de a remodela căi deja parcurse. Şi de fapt în ce consta noutatea coregrafiei lui Forsythe? Este vorba de o reconfigurare a dansului clasic, în care dansatoarele urcate pe pointe sau dansatorii bărbaţi execută mişcări de un desen modern sau de un clasic deformat, la mare viteză şi cu schimbări brusce, ca şi viteza şi schimbările bruşte al vieţii noastre de astăzi. Şi, tot ca în viaţa noastră de astăzi, mişcările tind să îşi piardă echilibru şi se redresează în ultima clipă. O suită de variaţii executate solo, în doi, în trei sau în grup au pus în valoare volumetria corpurilor, cu ajutorul costumelor mulate pe corp (gândite de Forsythe şi supervizate de Dorothee Merg), cât şi cu ajutorul luminilor (lighting design Tanja Ruehl). În mod pregnant, era evidenţiată tocmai musculatura care face posibilă toată această evoluţie coregrafică, tangentă uneori cu acrobaţia. Şi de astă dată acurateţea stilului a fost asigurată de un fost asistent al lui Forsyte, Thierry Guiderdoni, iar cei care ne-au adus în faţa ochilor acest univers coregrafic, cu tot ce are el specific, au fost nouă dansatori ai companiei bucureştene, dintre care ţinem să subliniem contribuţia Cristinei Dijmaru şi a Biancăi Fota şi cea a lui Cristian Preda şi Bogdan Cănilă, remarcabili.

În fine, ultima piesă a tripticului ne-a readus în lumea creaţiei lui George Balanchine, pe care a mai întâlnit-o pe scena Operei Naţionale Bucureşti, cu câţiva ani în urmă, în Serenada lui Ceaikovski. De astă dată a fost vorba de Theme and Variations, pe muzică de Piotr Ilici Ceaikovski (Suita nr.3 în sol major, op. 55, mişcarea IV), interpretată de orchestra ONB şi dirijată de Tiberiu Soare, piesă din 1947, remodelată în 1970 de autor şi pusă în scenă la Bucureşti de maestra de balet Patricia Neary. După baia de modernism a lui Forsyte, neoclasicismul lui Balanchine din Temă şi variaţiuni nu a mai avut impactul Serenadei, apărând prea uscat, chiar dacă întru totul corect interpretat de cele patru cupluri cât si de soliştii Francesca Velicu şi Shuhei Yoshida. Pentru o proaspătă absolventă a Liceului de Coregrafie „Floria Capsali”, Francesca Velicu are o tehnică remarcabilă, fără cusur, braţele fiind cele asupra cărora mai are de lucru pentru a le putea face să vorbească de la sine, cu mai multă poezie. Shuhei Yoshida a fost şi el un clasician fără cusur, dar distribuirea sa în acest rol a fost nepotrivită. Genul său este cu totul altul, aşa cum a demonstrat deja în rolurile ce i s-au încredinţat în La sylphide sau în La fille mal gardée.

Din fericire pentru mine, nu am avut parte de o reprezentaţie (au fost trei în total) cu proteste între tabere de orientare diferită, ceea ce mi-a permis să mă bucur în linişte de spectacol şi de întâlnirea sau reîntâlnirea cu trei universuri coregrafice total diferite, fiecare cu adeziunea sa specifică la lumea dansului, dar cuplate nu în modul cel mai fericit cu putinţă.