Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Trei poeți de Daniel Cristea-Enache

Camelia Iuliana Radu este membră a Cenaclului Qpoem și, după gustul meu, e printre cei mai interesanți autori lirici ai comunității online și offline girate de fostul „lunedist” Călin Vlasie. Deși Al. Cistelecan o ia nițel peste picior, pe coperta a IV-a a volumului Jucăm Lenin, declarînd a avea „flagrante restanțe” în urmărirea scrisului unei poete „în cea mai electrică vervă a hărniciei”, e limpede că nu grafomania și, în genere, aspectul cantitativ sînt etichetele lămuritoare pentru scrisul ei.
Camelia Iuliana Radu scrie „plin” și autenticist despre experiențe personale regăsite, în cercuri tot mai largi, în cele familiale, comunitare și sociale. Cotidianul ceaușist pe care-l reînvie, prin flashback-uri dintrun plan prezent sau prin rememorare anume orientată, nu este strivit de o simbolistică anticomunistă, așa cum se întîmplă, din păcate, în multe pagini de literatură care ar trebui să conțină mărturii, nu manifeste ideologice. Autoarea reînsuflețește un timp și o lume cu tot cu grotescul lor, deformator, dar și cu firescul, cu banalul de viață pe care nici măcar un regim dictatorial nu-l poate radia.
În sex de duminică patriotică, normarea stupidă a timpului „cetățeanului” și „cetățenei” frumoasei Republici începe să aibă consecințe și în sfera vieții intime. Ca la datele marcate cu roșu în calendarele religioase, dar într-un alt fel de „religie”, comunistă, duminicile cad, una după alta, sub interdicție de intimitate: ba fiindcă una e zi de muncă patriotică, ba fiindcă în alta mașinile cu număr cu soț pot circula. Aberația normată se exprimă prin umorul negru al poemului, în care se și regăsește „plenar”: „duminica aceasta credeam că stăm și noi împreună/ dar ne scot ăștia la muncă patriotică/ duminica următoare mergem la mama/ să luăm cîte ceva de mîncare/ doar e o duminică cu soț/ și putem circula. Apoi vine duminica de curățenie generală/ ultima duminică botează nașu’// și nu mai era timp/ de nimic/ iar oamenii au început să se lepede/ să își dea jos hainele pe la serviciu între țevi și estacade/ noaptea în schimbul trei/ iar cei de la birouri stăteau peste program/ ajungeau acasă frînți/ ațipeau pe canapea/ nemișcați într-un somn prelungit”.
Un vers recitat de un cor vine cu un enunț dramatic: „te-ai născut cînd nu trebuia nu știu ce ai să te faci”; dar cu cît timpul trecut este mai încărcat cu interdicții, constrîngeri, deposedări, traume, cu atît poezia e mai vie și mai intensă. Expresivitatea lirică pare garantată atunci cînd un autor talentat, precum Camelia Iuliana Radu, face o suită din absurdul unei epoci.
*
Una dintre prejudecățile noastre fiind aceea că „tinerii” scriu o literatură mai cinică și mai dezabuzată, volumul încă-tînărului Vasile George Dâncu, Universul Mama, e în măsură să o infirme, contrariindu- ne așteptările. Autorul-personaj lasă o minimă distanță între eul auctorial și cel biografic. Primul face poezie cu experiența, devastatoare pentru cel de-al doilea, a pierderii mamei, adică a reazemului, la propriu și la figurat, a unui bărbat în toată firea. La 40 de ani, el însuși cu copii, protagonistul se simte (și este) orfan. Cartea de poezie va fi un fel de „pomenire” lirică, un parastas poetic în formă epistolar-rememoratoare și evocatoare. De o parte sînt termenii seci și definitivi: „carcinom metastază/ oncologie citostatice”. De cealaltă, sînt amintirile, emoțiile, episoadele comune, scenele în care o mamă comprehensivă a știut să-și încurajeze odorul: un flux vital și însuflețitor, oprit prin moartea mamei și retrăit în memorie.
Poemele lui Vasile George Dâncu sînt deopotrivă epice și tranzitive. Ele se „înfășoară” prozastic, cu detalii, pe structura unui moment sau a unui interval; evită ambiguitatea lirică și polisemantismul, preferînd denotativul conotativului. Iată un „trend” în care autorul aflat la a doua carte se înscrie. Dincolo de particularitățile experiențelor și artei sale, regimul acesta tranzitiv și mai „sec” al expresiei servește mai bine disecția unei suferințe. Ca și la Dan Sociu (menționat, de altfel, într-un poem), sentimentul unei pierderi se adîncește poetic nu prin metafore și alte figuri de stil, ci printr-o compoziție inteligentă, prin decupaj și montaj. Întîlnirile cu moartea, care constituie a zecea secvență din „pomenirea” poetică, decurg astfel: „cînd ai murit tu/ am rămas un răstimp singur cu tine/ erai frumos culcată în sicriu/ eu viu tu moartă/ mă uitam la tine/ și voiam/ să fac ceva să uit că nu mai trăiești/ primul gînd a fost să fac dragoste cu cineva/ a trecut repede/ apoi să beau ceva/ dar știam că nu-ți place/ am început să plîng amarnic/ dar nu a ținut mult/ atunci am văzut pe raft cărțile copilăriei mele/ am luat cîteva de poezie și ți-am citit/ cu o mînă țineam cartea/ cu alta te mîngîiam pe frunte/ cînd au venit rudele noastre/ am ascuns cărțile în bibliotecă/ și ne-am apucat de treabă// trebuia să te îngropăm”.
De urmărit în continuare traiectoria lirică a acestui autor vădit matur, nu numai în latura biografică, ci și în cea poetică.
*
Volumul de debut al lui George State, Crux, ridică mult ștacheta așteptărilor: încă de pe coperta I, aflăm că este „cîștigătorul Concursului de Debut, ediția 2015” (deși nu se precizează despre ce concurs e vorba și cine a făcut parte din juriu). Pe coperta a IV-a, doi critici dovedesc o imaginație ea însăși poetică. După Bogdan-Alexandru Stănescu, „se întîmplă în Crux ceva ce rar mai întîlnim astăzi în poezia noastră - Eul acceptă să se retragă în umbra cuvintelor și le lasă să-și desfășoare singure dansul extatic al durerii”. Mihai Iovănel e, în schimb, cucerit în perspectivă „istorică”: „în poezia română, o astfel de puritate a formei cuvintelor aștepta de mult să fie reînviată”. Dar și mai mult haz dovedește autorul însuși, pe clapetă: el își comentează singur poeziile, despre care aflăm că sînt legate „printr-un fir tainic”. „Fiecare rînd - ne explică George State poezia lui George State - servește o mașinărie lirică destinată producției de trăiri.”
Mașinăria din Crux amintește însă de altceva. Autorul încearcă un lirism epurat, o esențializare poetică pentru care nu are, în mod evident, resursele necesare. Un poem, departe de a reprezenta o imagine sintetică, pusă într-o gramatică poetică specifică, e doar o colecție de naivități. Unele poezii sînt de-a dreptul penibile și par a fi niște parodii: „Tunet întunecă cerul./ Între o răsuflare și alta/ Sirius numai./ Ochiul îngheață, privirea/ cere iertare./ Nu i se dă./ Inima, stea apatridă,/ Bate niciunei/ Aici îndurări.”. În loc ca o comprimare și o condensare a versurilor să pună în valoare un lexic scuturat de termeni convenționali și de imagini asemenea, asocierile sînt de o dezarmantă mediocritate: „Între o răsuflare și alta/ Sirius numai”; „ochiul îngheață”; „privirea cere iertare”...
Nici aici lucrurile nu se prezintă mai onorabil: „Tot mai spre sudul/ Trupului tău/ Moartea migrează,/ În mările calde-ale cărnii./ La nord de tîmplele/ Mele, nimic altceva:/ Glas ce dă glas/ Nebuniei, cruzimii./ Between us - a world, the world”. „Spre sudul trupului tău” și moartea care „migrează în mările calde-ale cărnii’, „la nord de tîmplele mele”, e o succesiune căznit-lirică, destul de departe de o „puritate a formei cuvintelor” ce aștepta, în imaginația unui comentator vrăjit, să fie „reînviată”.
Asemenea versuri liricoide se întîlnesc la zeci, dacă nu la sute de poeți autohtoni; astfel că te întrebi în ce constă diferența specifică marcată de George State. Cu cît poemele din Crux se străduiesc să impresioneze mai mult lectorul, cu atît impresia pe care o lasă e mai puțin favorabilă. Un ultim exemplu: „Antiorfeu/ Niciun zeu nu/ Locuiește-n cuvînt/ Nu cînt doar spun/ Nimicuri/ Rostesc bolborosesc silab-/ Isesc insanități/ Debil în delir -/ Fără liră”.
Mașinăria lirică a lui George State, cu tot cu „trăirile” asociate, îmi aminteș te de faimosul Lăstun, automobilul conceput în anii ‘80 și care, prin producția de serie, s-a impus în fața altor mașini, imaginate de inginerul ghinionist Justin Capră.
Din trei poeți am rămas, așadar, cu doi - dar tot e bine: era posibil să nu avem niciunul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara