Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Trei decenii dew critică (II) de Gheorghe Grigurcu


O altă chestiune pusă pe tapet într-o originală manieră de către Ion Bogdan Lefter este cea a cronicii literare. Să precizăm că tratarea ei are loc într-un climat umoral, cel de atracţie-repulsie, precum al unei mari iubiri ce se teme de consecinţele sale, drept care se suspectează şi chiar se reneagă nu fără un tîlc masochist: "De cînd am început să scriu critică literară, se confesează criticul, am avut faţă de specia cronicii un sentiment contradictoriu: de atracţie şi totodată de inconfort. June debutant într-ale meseriei, mi-a plăcut să comentez cărţi noi, să le analizez pe scurt, să le evaluez. Poate că dintr-un impuls mimetic, fiindcă îi citeam cu atenţie pe profesioniştii momentului, sau că poate că mă va fi influenţat însuşi prestigiul naţional al genului (dacă nu cumva o fi fost la mijloc şi - iertat să fiu - vreun strop de... genuină vocaţie!)". Speţa e concomitent admirată şi cîrtită. După ce ni se vorbeşte cu emoţie gîtuită despre "instituţia" cronicii literare, care a avut pe meridianul nostru un rol "cu totul special" şi căreia ar merita să i se consacre "o carte întreagă", al cărei producător s-ar afla cu siguranţă "într-unul din punctele fierbinţi ale analizei spaţiului cultural autohton, a evoluţiei lui şi a mentalităţilor care-l definesc", Ion Bogdan Lefter nu ezită a întoarce foaia. Ne asigură că a găsit calapodul cronicii "constrîngător", "prea îngust", aservit (de ce oare?) "clişeelor obligatorii ale evaluării". Suspiciunea ia o savuroasă turnură metaforică: "Mi s-a părut întotdeauna că prea mult din Ťrealitateať, din Ťadevărulť, din substanţa unei cărţi rămîne pe dinafara articolului de revistă, obligat să joace între limite date, ca un fel de Ťformă fixăť, miniaturală a criticii (ca sonetul, bunăoară, care, cu oricîtă virtuozitate ar fi practicat, nu poate ieşi din cele paisprezece versuri!)". Apreciată astfel în condiţia sa, cronica e urmărită şi pe coordonata sa evolutivă. Revenirea speciei pe făgaşul normal, în anii '60, apare analizată pertinent, în relaţie cu doi factori: paradigma criticii indigene din perioada interbelică şi starea literaturii momentului de aproximativă "liberalizare". întîi de toate are loc o reconstituire a punţilor rupte de proletcultism, apoi o restaurare a autorităţii "instituţiei" critice, atît în sine cît şi ca un alibi pentru ochiul atoateveghetor al forurilor politice diriguitoare (ultimul aspect e interesant în privinţa unei producţii paralele cu literatura oficială, avînd o nuanţă clandestină): "Modelul criticii autohtone dintre cele două războaie mondiale a redevenit activ, oferind - pe de o parte - instrumentarul necesar pentru reconstrucţia unui gen şi - pe de altă parte - repere de autoritate, utile şi frecvent invocate ca probe de Ťvechimeť, deci de Ťmaturitateť a celor care se revendicau din Ťclasiciiť Lovinescu, Călinescu, Vianu şi ceilalţi, cît şi ca argumente justificatoare în faţa ideologilor (pseudo) culturali oficiali, care aveau ordin Ťde susť să joace pe cartea sacralizării trecutului (Ťepuratť în prealabil, după cum se ştie)". Rostul cronicii a sporit pe seama rolului său de "exercitare publică a spiritului critic", spirit ce depăşea obiectul literar strict, pe măsură ce autoritarismul dictatorial s-a intensificat, străduindu-se a strangula orice manifestare de libertate în obştea românească. Puterea comunistă nici n-a interzis-o (pentru că "era o instituţie", e de părere Ion Bogdan Lefter, însă cîte instituţii n-au fost desfiinţate?), nici n-a izbutit a-i intimida pe semnatarii ei, care şi-au amplificat judecata, deplasînd-o din zona literară într-una mai generală, cu ţelul de-a sancţiona nonvaloarea, impostura, anomalia oriunde se arătau (bineînţeles, nu fără excepţiile dezolante ale compromisului): "Construit pe şi apărat de verdictele criticii, sistemul literaturii române a deceniilor din urmă - şi, într-o perspectrivă mai largă, al culturii creative - a constituit practic singura opoziţie amplu articulată la presiunea uniformizatoare, depersonalizantă a statului poliţienesc comunist". Exegetul are dreptate cînd semnalează şi dezvoltarea fenomenului în direcţia unor plusări "sistematice" (în orice caz foarte frecvente), de ordin estetic, acoperind necesitatea încurajării morale a unei rezistenţe, acel "joc al supralicitărilor apte să creeze sau să alimenteze acele vitale prestigii personale şi, în ultimă instanţă, şi supraindividuale, de breaslă". Plusări nu chiar lipsite de consecinţe secundare negative, căci din "jocul" lor ni se trage o scară de valori îndeajuns de defectuoasă pe care, azi, revizuirile ar trebui s-o ia în dezbatere. Treptele ei - şi cred că dl Lefter e de acord - sînt încă fie apăsate de glorii supradimensionate, fie nu-i cuprind, la înălţimea cuvenită, pe unii scriitori de valoare care n-au intrat în dispozitivul iniţial alcătuit în pripă.

în continuare însă Ion Bogdan Lefter trece la o imprevizibilă şarjă împotriva cronicii literare, care şi-ar fi "pierdut brusc din importanţă după decembrie 1989". De ce? Ea ar fi înregistrat, consideră criticul, o "dublă, subtilă inadecvare". Odată faţă de veritabila scară axiologică a creaţiei literare a perioadei - ceea ce menţionam adineauri -, "producînd o nivelare în sus, opusă (căci îi făcea opoziţie!), dar în fond echivalentă celei în jos pe care o aplica regimul comunist". Fireşte că se impune o "reaşezare" a ierarhiilor, o reconstrucţie a imaginii literaturii din "epoca de aur", operaţie ce nu va fi deloc lesnicioasă, "nu va fi deloc Ťpopularăť în breasla auctorilor români de azi, cei deja prea-învăţaţi cu laudele, nemaivorbind cît erau ei oricum de orgolioşi, de la... natură!". Să observăm totuşi că nu în totalitate cronica a împărţit, în anii totalitarismului, laurii în exces. Au existat şi cronici care i-au întîmpinat cu (uneori mari) rezerve pe autorii favorizaţi într-un fel sau altul de regim, precum Nichita Stănescu, Marin Preda, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, ca să nu mai vorbim de Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, şi într-un fel s-a prognozat chiar reculul unui Eugen Simion (simptomele acestuia se vădeau de pe atunci). A doua latură a "inadecvării" în care s-ar fi lăsat antrenată specia ar fi fost nu mai puţin decît pierderea pasului cu literatura română. Dacă, iniţial, noua (recte reînnoita) critică "impresionistă" ar fi intrat într-un soi de "sincronicitate" cu literatura ce s-a înfiripat începînd cu mijlocul anilor '60, treptat ea ar fi vădit un "anacronism metodologic": "Formele sale tradiţionale, utile pentru receptarea neo-modernismului anilor '60-'70, n-au mai avut elasticitatea necesară pentru a se adecva postmodernismului care s-a instalat în cultura noastră de-a lungul deceniului trecut.(...) Bastioane ale supravieţuirii spiritului liber (deşi bastioane aproape ruinate după atîtea asalturi şi infiltrări ale inamicului, care nu s-a lăsat nici el, nici o clipă!), revistele noastre literare dinspre sfîrşitul anilor '80 deveniseră structuri rigide, greoaie, care nu făceau decît să perpetueze o formulă uzată, depăşită". Vorbe grele, însă, în opinia noastră, relative. După cum vom arăta, relative chiar din punctul de vedere al emitentului lor. Cu alte cuvinte, Ion Bogdan Lefter susţine că "instituţia" în cauză, cronica literară, n-ar mai fi putut face faţă aşa-zisului val postmodernist, dovedindu-se neînstare a examina şi aprecia "modificările de structură" pe care le-a adus. Dar postmodernismul (atît de aproximativ, de lax, orice s-ar zice, comportînd nenumărate variante teoretice) n-a apărut ca o ruptură în relaţie cu modernismul, fiind văzut nu o dată ca o fază a evoluţiei, ca o "sinteză" sau ca o "clasicizare" a sa. De ce, în situaţia aceasta, să nu fi suportat cronica "sincronizată" cu modernismul, după cum crede preopinentul nostru, o confruntare cu ceea ce îi succeda în chip firesc modernismului, cu ceea ce creştea dintr-însul? Pe de altă parte, ar putea fi ea oare încărcată cu sarcini metodologice, structuraliste, semiotice, matematizante, psihanalitice, care să nu impieteze asupra analizei în primă instanţă, să nu conturbe diagnosticul estetic precum şi echilivalentul expresiv al acestuia? Dl Lefter declară totuşi: "Mă număr printre cei cărora definirea repetată a criticii noastre drept Ťfoiletonisticăť (cu toate nuanţele, de la maliţios pînă la peiorativ pur şi simplu) li se pare o prejudecată şi o eroare". Şi mai departe, cu explicaţii care nu constituie tocmai o ratificare a condamnării cronicii ca o formă lovită în sine de desuetudine din pricina unei fatale "inadecvări" de metodă: "în ceea ce mă priveşte, consider că nu spiritul teoretic ca atare i-a lipsit şi îi lipseşte criticii noastre literare, ci apetitul pentru teoria per se. Criticul român nu refuză metoda, ci doar tirania metodei care se auto-exhibă. El ştie că metodele trec, analizele rămîn. Că singura şansă a metodelor e să se afle în mişcare, să se implanteze în analiză. Metodelor criticii le e fatal narcisismul: ele nu au nevoie să-şi contemple propriul chip, ci doar pe acela al literaturii! Criticul român preferă, aşadar, să-şi aplice ideile şi teoriile pe materia luxuriantă a cărţilor decît să rămînă la nivelul rece al raţionamentelor abstracte". Ceea ce e just. Dorinţa normală a criticului, înscrisă în cursul filipicei anticronică, este ca "instituţia" să se îndrepte spre "forme de comentariu mai complexe, mai ample, mai Ťeseisticeť". Perfect! E un lucru nu doar dezirabil, ci chiar posibil. Ceea ce constată, în alt context, însuşi Ion Bogdan Lefter: "Nicolae Manolescu a depăşit canoanele genului şi l-a renovat, l-a elasticizat, l-a echivalat cu eseul deschis virtualmente spre toată gama disciplinelor literare şi culturale. Vom putea spune - atunci - că el rămîne Ťcronicar literarť în măsura în care vedem în chiar specia cronicii un fel de loc geometric al criticii de toate felurile". Şi atunci? Acest "loc geometric" e oare unic, ilustrat (epuizat) într-un singur caz istoric, cel al modernismului? De ce să declarăm sfîrşitul cronicii lunecate pe toboganul "comercial", "populist" şi să nu reflectăm la perfecţionarea, la dezvoltarea ei pozitivă, precum o umbră luminoasă a literaturii din care purcede şi căreia îi formulează conştiinţa, consubstanţială ei (nu e o "transcendenţă", ci o imanenţă!)? Cu ce să înlocuim această formă atît de înrădăcinată în tradiţiile şi în nevoile noastre literar-culturale care este cronica? Iar dacă n-o putem înlocui, să ne mulţumim măcar, aşa cum face dl Lefter, a o reboteza, atribuindu-i, bunăoară, numele de "structură în mişcare" (aceeaşi Janette altfel - nostim - coafată!)...

Evident, Ion Bogdan Lefter nu putea ocoli "imperativul moralităţii", în care vede, pe bună dreptate, "una din trăsăturile definitorii ale momentului literar actual". Acest imperativ i se înfăţişează bifurcat în funcţionalitatea sa, pe de o parte individualizat, derivat din datele "axiomatice" ale conduitei creatorului, pe de alta, probînd în anume momente dificile, "maturitatea şi exemplaritatea conştiinţei breslei". Ne găsim, remarcă exegetul, într-un astfel de moment. După "recuperarea estetică" din jurul anului 1960 (mai curînd, să zicem 1965), concretizată nu doar în opere viabile, ci şi în reconstituirea nivelului de profesionalitate (elaborarea formei), avem sarcina decisivă a "eradicării falsului la nivelul substanţei operei, cu implicaţii asupra profunzimii atitudinii". Altminteri zis, e "momentul în care literatura noastră - ori mai bine spus: climatul nostru literar - are nevoie de modele morale, de modele ale demnităţii actului de a scris". Unul din atari modele - am preciza că e principalul (în orice caz invocarea "impactului creat de dispariţia lui Marin Preda" nu ni se pare aci tocmai fericită) - îl reprezintă, indenegabil, E. Lovinescu, veritabilă întrupare "a intransigenţei şi a onestităţii faţă de sine şi faţă de operă". însă nu trebuie să cădem, ne avertizează dl. Lefter, într-un gen de "admiraţie muzeală" faţă de marii critici de ieri, într-o genuflexiune continuă ce ar postula conceptul aberant al unei "actualităţi" ne varietur. Autoritatea lor, atunci cînd se manifestă la acest mod îngheţat, anistoric, riscă a fi exclusiv formală: "Ce au spus ei cîndva continuă să fie luat drept literă de lege, judecată definitivă, atotvalabilă, deşi, între timp, s-au mai schimbat şi reperele culturale, şi gusturile, şi tehnicile de analiză". Din care motiv criticul disjunge o "actualitate" de gradul unu, "pur literală", a veneraţiei mecanice care presupune o aprobare sută la sută a aserţiunilor izvorîte din pana maeştrilor, şi o "actualitate" de gradul doi, mai adîncă deşi mai discretă, bizuită pe "strategiile lor mai generale de lectură", pe doctrina lor intelectuală, pe maniera raportării lor caracteristice la sistemul de valori: "Mă interesează la el (la E. Lovinescu) mai puţin analizele în sine, privite izolat, şi mult mai mult ansamblul, sensul acţiunii lui, care dovedeşte o excepţională capacitate de percepţie a structurilor lumii în care a trăit şi, în consecinţă, un extraordinar de ambiţios proiect intelectual de reorientare a destinului unei întregi structuri". Inclusiv de pe această poziţie apropiat-detaşată, admirativ-critică, mentorul Sburătorului se descoperă drept "un model fascinant". Pe deasupra acceptării sau a neacceptării opiniilor sale în parte, se impune o apreciere asupra totalităţii activităţii sale care articulează o viziune asupra întregii noastre vieţi spirituale, cu valenţe multiple: "Actualitatea acestui Lovinescu, profund şi vizionar, e pentru mine de maximă importanţă", ne asigură exegetul. Să relevăm o consonanţă între această morală dilatată, plurifuncţională a operei lovinesciene (dl. Lefter o numeşte "o morală fabuloasă") şi morala analog expansionistă a acţiunii criticilor reprezentativi din decursul "epocii de aur", nevoiţi a profesa şi ei "un soi de filosofie deopotrivă existenţială, socio-politică şi estetică". Dintr-un spirit elementar de consecvenţă, din intransigenţa de atunci decurge (sau ar trebui să decurgă!) intransigenţa de azi. Revizuirile de tip lovinescian, atacate pe vremuri precum "inconsecvenţe" ale celui ce le-a iniţiat, revin în actualitate nu numai ca un ceremonial lustral al conştiinţei critice, ci şi ca o obligaţie a acesteia de-a sluji valorile care se sufocă într-un spaţiu al fetişizării fariseice sau numai opace, ca şi al amestecului viclean cu valori modeste ori expirate, ambele operaţii practicate de "paznicii templului". Opinia lui Ion Bogdan Lefter este, spre onoarea d-sale, tranşantă: "Fie că îşi dau ori nu seama, cei care se revoltă astăzi împotriva dezbaterilor asupra lui G. Călinescu - sau asupra lui Arghezi, a lui Marin Preda ori a mai-ştiu-eu-cui - fac un deserviciu obiectului adoraţiei lor. Zgomotul controverselor indică existenţa unui interes viu, Ťfierbinteť, pe cînd surdina elogiului pios nu face decît să menţină marile figuri ale trecutului în spaţiul rece al convenţionalismului, în imperiul inert al clişeelor".

Regretabil că exegetul nu se ocupă decît fugitiv de prima parte a perioadei pe care o tratează, cea a anilor 1960-1965, înfeudată încă, în amplă măsură, proletcultismului. Consemnînd circumstanţa că "în acea primă fază a istoriei sale, regimul comunist a transformat literatura şi cultura întreagă în instrument de propagandă" şi că "(pseudo)critica de atunci a sociologizat intens şi primitiv (de unde formula Ťsociologism vulgarť care i s-a aplicat în deceniile de după aşa-numita Ťliberalizare internăť a regimului)", afirmă totuşi că "analiza discursurilor exegetice dominante ale perioadei ar presupune alt tip de investigaţie, istorică şi ideologică". De ce neapărat "alt tip"? Nu intră în joc acelaşi mănunchi de criterii estetice şi morale (Chiar dacă le denumim cu un termen, lovit, vai, de peioraţie: est-etice!), acelaşi instrumentar trebuitor oricărei operaţii critice sau de istorie literară, chiar dacă bisturiul trebuie să taie mai profund în ţesutul putrefiat al tendenţiozităţii paroxistice? Unele profiluri de critici apar şi ele idelizate prin absenţa referinţei sau a accentului incisiv cuvenit asupra compromisului politic. De pildă, Ov. S. Crohmălniceanu e prizat aproape exclusiv prin prisma ultimului său avatar, de "centru magnetic al noii literaturi", de "veritabil leagăn" al generaţiei optzeciste, îndelungata, penibila sa prestaţie "realist-socialistă" fiind reflectată într-o jumătate de frază. Lui Ion Ianoşi, "spirit profund interogativ", i se reproşează doar că "rămîne de văzut, odată ce regimul comunist s-a prăbuşit ce nu a putut spune (...) în cărţile sale memorialistice". La fel se trece în zbor razant peste "cazul" "apoliticului" Eugen Simion (noi am încercat a demonstra cu alte prilejuri că nu intervine, la d-s,a după 1989, o bizară "transformare", ci o etapă a unui traiect îndeajuns de...unitar, în ciuda unor inaparenţe): "Unora Ťcazulť li se pare clar şi simplu. în ce mă priveşte, îl cred unul dintre Ťmistereleť cele mai uimitoare ale postcomunismului cultural românesc. îl vom înţelege cu adevărat, oare?". Despre oscilaţiile lui Mircea Iorgulescu nimic. Revizuiri de catifea? N-am putea generaliza, întrucît Ion Bogdan Lefter se arată în alte situaţii suficient de explicit în sublinierea unor derapaje sub egida nefastă a ideologiei totalitare sau a nemijlocitului oportunism, precum următoarea "notă" amar-caustică în legătură cu Valeriu Cristea, text-pilot, am putea spune, despre ceea ce gîndeşte cu adevărat criticul cînd nu e inhibat de politeţe sau gratitudine: "Greu de înţeles involuţia post-1989 a lui Valeriu Cristea, aliniat politic primei structuri de putere - nu foarte democratice - de după căderea regimului comunist, apologet al hoardelor minereşti care au vandalizat Bucureştiul în iunie 1990 şi au aplicat bătăi bestiale studenţilor şi intelectualilor, colaborator, în prima etapă postcomunistă, la ziarul Adevărul (fost Scînteia, oficiosul partidului unic), tribună - atunci - a antireformismului celui mai hotărît, a tuturor Ťnostalgiilorť după Ťrealizărileť fostului regim. Timidul, introvertitul Valeriu Cristea a ajuns să apară şi în emisuni televizate de campanie electorală pentru fostul om de aparat Ion Iliescu... Cu ce sentimente îşi va fi trăit ultimii ani, după ce atare opţiune politică se dovedise moralmente catastrofală? Rămăsese complet izolat faţă de lumea intelectuală în mijlocul căreia, aşa retractil cum era, trăise pînă în 1990. O dramă în felul ei". Şi mai degajat ni se revelă dl. Lefter cînd vine vorba despre G. Călinescu. "Contestatar" energic, aşa cum se ştie, al Divinului critic, d-sa e mînat de impulsul "demitizării" atît de departe, încît, neoprindu-se la "compromisurile politice" ale autorului Principiilor de estetică, pune la îndoială "substanţa efectivă" a operei acestuia (cu excepţia aripei romaneşti), "Ťadevărurileť ei mai puţin cercetate": "în ce mă priveşte, cu titlu strict personal, am avut foarte acut sentimentul că opera lui G. Călinescu, mai precis sectorul ei critic, are un prestigiu hipertrofiat, neacoperit decît parţial de realitatea textelor şi aflat - pe de altă parte - într-un flagrant contratimp cu spiritul epocii noastre. încît am ajuns repede să mă consider un Ťanti-călinescianť" (şi, în schimb, un Ťlovinescianť). Am o copie superlativă despre talentul literar, epic al autorului, pe care îl consider realizat la cotă maximă în proză (capodopera sa mi se pare Bietul Ioanide). Sînt - însă - foarte rezervat faţă de criticul şi istoricul literar, ale cărui scrieri le găsesc extrem de... Ťdiscutabileť!". Chiar dacă ne-ar veni foarte greu a ne ralia unei sancţiuni atît de categorice, nu putem a nu aprecia gestul leal-disociativ, asumat cu temeritate, preferabil prin însăşi dezbaterea ce-o poate anima, unei admiraţii stereotipe, soporifice...

Am lăsat la urmă analizele propriu-zise care alcătuiesc materia majoritară a cărţii. Factura lor semnifică o conştiinţă critică ce se distinge printr-o largheţe a comprehensiunii care îmbrăţişează o mare varietate de personalităţi, luînd în calcul cînd socoteşte de cuviinţă nu doar aversul ci şi reversul unei ipostaze, aproximîndu-le atent consecinţele atît pe orizontala logicii cît şi pe verticala sensibilităţii. Totul prin concursul unor factori estetici, psihologici, istorici, care, conjugîndu-se creează orizontul observaţiilor parţiale şi acordă un suport faptic celor generale. Astfel, omologînd revizuirea lui Tudor Vianu împotriva celor înclinaţi a-l elogia necritic în numele unei "pioşenii absolute", al unei "provinciale aroganţe care adoarme bunul-simţ şi spiritul critic", pledează astfel: "Dacă - de pildă - vom admite că un spirit înalt şi o conştiinţă ca Tudor Vianu a cedat într-un anumit moment în faţa politicului, şi nu în forme grave, nu înseamnă că locul în cultura autohtonă îi va fi compromis. Cîtuşi de puţin. Portretul său va fi - doar - mai exact; şi - poate - chiar mai uman, dacă ne gîndim la drama interioară a cărturarului. După cum mai aproape de realitate vor fi şi profilurile altora, care, ei, nu s-au frămîntat la rîndul lor prea mult!". în raport cu Mircea Zaciu, evantaiul aprecierii se restrînge, aparent minimalizator, însă în favoarea indicării unui specific temperamental-moral al aportului nu mai puţin preţios decît corpul textual puţin satisfăcător al operei. în vederile d-lui Lefter, criticul clujean a propus, în succesiunea Şcolii ardelene, o operă pedagogică laboriosă, tenace în afirmarea ei nu doar ideală, ci şi de un pragmatism istoric, cu mijloacele apostolatului livresc (oare Hronicul lui Şicai nu-şi află ecoul îndepărtat în tribulaţiile Dicţionarului coordonat de M. Zaciu?): "Probabil că acestea au fost adevăratele sale vocaţii: cea a activismului didactic şi cea a bătăliilor Ťconspirativeť din mediile intelectuale. Dovadă - în primul plan, academic şi de cercetare - faptul că rezultatele sale de vîrf sînt de ordin formativ şi organizatoric. Contribuţiile proprii, de istoric literar, cad pe planul doi. E realmente curios faptul că Profesorul, Ťşef de şcoalăť în Universitatea clujeană, n-a dat cărţi fundamentale şi nici măcar - cum se spune - Ťde referinţăť". Ochiul exegetului se opreşte uneori parcă fortuit asupra măştii somatice, asupra comportării cîte unui coleg pentru a desprinde din ele sugestia unui "spaţiu interior". Mondenitatea, elasticitatea, "charmul" nestrăin de "cochetărie" al lui Nicolae Manolescu nu alcătuiesc oare un pandant al extrovertirii sale funciare, sub forma freneticii deschideri spre actualitate, spre cronica literară care e o cale parcă predestinată de a trăi în lume (în lumea operelor, dar şi a literaţilor)? "Dintr-un zîmbet şi din gesturi puţine simţi imediat că ai în faţă deopotrivă un om al spiritului şi un om de spirit. Poate surprinde şi vocea lui: subţiratecă (la fel ca întreaga-i constituţie), adică deloc Ťtunătoareť, cum ţi-ai închipuit - poate - după autoritatea pe care i-o ştiai. Prinzi apoi tot felul de inflexiuni care dau seamă de inteligenţa elastică, fineţea, ironia şi, în general, simţul ludic (în sensul cel mai profund) al personajului. Spunînd personaj mă gîndesc şi la faptul că Nicolae Manolescu are acelaşi stil Ťartistť" şi în vorbire, cultivînd ceea ce am numit o uşoară Ťcochetărieť: nu un stil savant, desprins de oralitate, ci - în cadrul acesteia din urmă - unul plin mereu (dacă se poate spune aşa) de Ťculoare intelectualăť. Din concentrarea lui Lucian Raicu asupra detaliilor, din minuţia sa descriptivă şi analitică ce denotă o voluptate a palpării concretului, o implantare în fluxul vital ce leagă textele de oameni, deducem un patetism reprimat, răsfrînt asupra "universului mic" al creaţiilor. Un elan romantic sugrumat ce se trădează prin cultul nostalgic al fragmentelor care suferă de condiţia lor de aservire (damnare) la "imaginea lumii şi a fiinţei" ca întreg: "Acum ca şi altădată, scrisul lui Lucian Raicu sfidează (...) pericolul uniformităţii, latent în extazul liniar al comentariului, care ajunge - uneori - să rişte inadecvarea, tratînd cu gravitate exagerată amănunte mai puţin semnificative ori chiar insignifiante: un cuvînt, o exclamaţie sau - ca să exagerez şi eu puţin! - chiar o virgulă! - din jurnalul lui Tolstoi îi pot da lui Lucian Raicu iluzia unor intenţii profunde ori a unor înţelesuri adînci privitoare la opera şi conştiinţa marelui scriitor". Trecută prin filtrul imaginativ, percepţia lui Alex. Ştefănescu răspunde la imagini prin imagini. O undă de reverie se propagă dinspre subiect spre obiect, dar şi dinspre obiect spre subiect, sudîndu-le într-o figură a comunicării sugestive: "Ceea ce validează în primul rînd permanentele analogii pe care scrisul lui Alex. Ştefănescu le conţine e plasticitatea lor, apropiată de cea a picturii naďve. Atunci cînd, meditînd la opera unui critic, literatura îi apare Ťca un uriaş foc aprins noaptea, în jurul căruia chipurile cititorilor, inundate de lumină şi dogoare, capătă expresii stranii: contaminate de frenezie sau, dimpotrivă, placide şi somnolente, pierdute în actul contemplaţiei sau schimonosite de refuz şi neînţelegereť (Jurnal de critic, p. 166), comparaţia e revelatoare pentru ce vrea să spună despre diversele stiluri critice". Ion Bogdan Lefter se sileşte a-şi păstra capacitatea de înţelegere la cota unei lucidităţi ce respinge rutina, neexcluzînd ingenuitatea mirării, mirabila scînteie a surprizei. Drept care înregistrează nu o dată paradoxalele reacţii ale unor critici ce emit reflecţii în răspăr cu contextul mai mult ori mai puţin arid al scrisului lor: "Ciudată mai e, uneori, şi istoria lucrurilor! I-a fost dat tocmai lui Gherea, care a deschis drumul criticii (o numea el) Ťştiinţificeť, să facă o adevărată pledoarie (şi, culmea, tocmai în Asupra criticei, eseul lui doctrinar) pentru Ťinexplicabilulť creaţiei criticii: Ťde multe ori intuiţia, un fel de ghicire a criticului, face mai mult decît analiza; de multe ori criticului i se cere inspiraţie ca şi artistuluiť". Sau: "Şerban Cioculescu într-o pledoarie raţionalistă caracteristică, prin care ajunge într-un chip necaracteristic pentru el să susţină legitimitatea creatoare a criticii: ŤAşadar, nu e adevărat, cum se pretinde, că fiecare critic e un scriitor ratat, ci dimpotrivă, fiecare scriitor valabil e un critic care a vrut să fie altceva decît critic, şi nu a reuşit decît prin puternicul spirit autocritic, condiţie sine qua non a operei de artă moderneť".

I se potrivesc dlui Lefter vorbele prin care d-sa îl caracterizează pe un confrate: "Scrisul lui Mircea Martin prezintă garanţiile de dreaptă rigoare etică şi de elegantă profesionalitate în măsură să facă din autorul lor o prezenţă preţioasă în cîmpul literaturii noastre actuale". Ion Bogdan Lefter este, alături de Al. Cistelecan, liderul învederat al criticii optzeciste.


Ion Bogdan Lefter: Anii '60-'90. Critica literară, Ed. Paralela 45, 514 pag., preţ nemenţionat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara