Nu vreau să vă pierdeţi vremea cu o introducere despre rostul jocurilor în societate, despre alienarea noastră, care ne jucăm singuri la PC, faţă de strămoşii care se jucau în grup socializîndu-se. Vreau să ajung mai repede la ţintă: jocurile din societatea românească aşa cum le zugrăveşte literatura.
Lumea interbelică de la noi, ca şi secolul XIX au fost foarte ludice, Bucureştiul excela, dar cazinourile din Constanţa, capodoperă Art Nouveau, din Sinaia şi alte staţiuni nu erau niciodată goale. Se juca tare şi în familii, nu numai la Arnoteni, şi nu pe chibrituri. Deţin numeroase mărturii ale unor membri longevivi ai familiei mele şi ale prietenilor lor ce atestă că pe vremea aceea plăcută zăbavă nu era numai cititul cărţilor, ci şi jucarea lor. Am fost întristat că doamna Ioana Pârvulescu, în admirabilele sale cărţi despre secolul XIX şi primele decenii din XX, nu a dat locul cuvenit jocurilor care marcau societatea. Dar literatura contemporanilor nu le-a putut ocoli! Făceau parte din viaţă. Pentru cititorii mai tineri, felul cum se jucau acestea este poate necunoscut.
Personajele lui Caragiale din grupul lui Caţavencu joacă stos, un joc de atu, ca un fel de licitaţie, dezvoltat apoi în maus, pe care îl jucau Gaiţele lui Kiriţescu. Venită de la Paris, nepoata lor Wanda le notifică faptul că ea joacă doar bridge. Un joc popular era concina la care trişa de Pampon şi care apare şi la Ionel Teodoreanu. Era un fel de şeptic la care rolul dominant în avea valetul (fantele).
Alte personaje ale lui Teodoreanu joacă écarté ca şi unele din Brăescu, un 66 în doi. Cînd sînt mai mulţi jucători, el devine préference. Aceste jocuri sînt de levată, pe puncte transformabile în bani. Aşa jucau şi Moş Costache cu familia soră-sii şi cu Pascalopol deşi autorul nu numeşte explicit jocul.
Mai aprige sînt jocurile de cazino sau tripou descrise pe larg de Brăescu care le consacră schiţe speciale, mai ales baccaralei, dar şi de Teodoreanu. Avocatul Deleanu, stăpînul Medelenilor, şi fratele său se "pîrleau" la baccara. Alegeau cărucioarele hamalilor după criteriul jocului: cifrele însumate să facă nouă (abataj), cele la care totalul era 10 (bac) fiind înlăturate. Baccaraua e precursorul european al black-jackului numai că suma trebuie să fie cît mai aproape de 9, nu de 21. E joc de cazino, cu crupier care extrăgea cărţile puse într-un sabot. Sabotul apare la Radu Albala (chiar şi acasă la un boier Paleologu) şi la Camil Petrescu. Azi la Casa Vernescu et comp s-a englezit şi el şi se cheamă shoe.
Dar cel mai popular joc de noroc rămîne pokerul, în sistemul englez, cu 32 cărţi peste 7. Asta jucau Craii lui Mateiu şi Paşadia "îl scutura pe Pirgu într-o uriaşă întîlnire". Adică la confruntarea a două figuri mari. Poker jucau babele din "careul e dame" al lui Brăescu, tot la poker cîştigă un personaj al lui Preda care îşi găseşte apoi casa demolată de o bombă şi nevasta moartă în braţele unui necunoscut.
În "Titanic Vals" femeile fac pasenţe iar un alt personaj al lui Muşatescu se numeşte Birlic după numele Asului din cărţi. Un actor care îl joacă rămîne cu porecla agăţată şi o transformă în renume: Vasiliu-Birlic. "A bate birlicul" e un sinonim ironic pentru "a juca jocuri de cărţi". Aşa e pe lume, spune zicala: unii muncesc, alţii bat birlicul.
În perioada comunistă scriitorii evită să evoce jocurile, etichetate ca "distracţie burgheză". O fac doar ca să evoce lumi decăzute. Astfel la Eugen Barbu, pe vremea Princepelui, personajele se ruinează pe pharaon, un precursor de poker, ca şi nevasta lui Kir Ianulea. Mai încoace, în "Groapa", bandiţii joacă tabinet pe bani sau mai ales barbut, prilej pentru autor să noteze expresii argotice cu savoare suburbană. Tabinet, benign însă, joacă şi ţăranii lui Preda.
Bridge-ul nu prea prinde în literatură pentru că, de la strămoşul whist evocat de G. Alexandrescu, trece un timp pînă la apariţia în anii 30 a jocului iar apoi, după 23 august 1944, el e aproape clandestin, fiind interzis complet după 1983. Nobilul joc abia e evocat în "Mitică Popescu" de Camil Petrescu şi în două piese de Kiriţescu, odată sub forma ironică "bridge dansant" pentru că se juca prost dar în lumea bună, ca mondenitate. Metoda lui Culbertson apare tradusă în româneşte în 1933.
În afară de jocurile de cărţi, literatura noastră atestă practicarea unor jocuri precum zarurile şi tablele, chiar în societatea burgheză. Biliardul cu trei bile e frecvent din secolul XIX, cînd e citat de Radu Rosetti. După acesta, juca însuşi Regele Carol I. Exista Academia de Biliard confundată de Pirgu cu Academia Română unde se juca după reguli complexe: "un trei benţi, un pul secret". "Benţi" înseamnă aici "mante", marginile mesei, care nu avea găuri ca varianta ei americană. Chiar pe vremea Crailor jocul decăzuse şi "îl jucau numai alunarii" adică grecii.
La cazino se joacă baccara, dar şi ruletă. Călătoarea din "Steaua fără nume" fuge avînd la ea doar cîteva fise de cazino. Un personaj din "Jocul ielelor" intră în Cazinoul din Sinaia cu cinci lei şi cîştigă cît să plece la Paris. În familie se joacă şi "Loton", un fel de bingo de casă cu jetoane cu numere, atestat de Călinescu în "Cartea nunţii", ca joc favorit în "casa cu molii".
O menţiune aparte merită dardărul. El apare la Brătescu-Voineşti şi e numit, glorios, de Mateiu Caragiale. Pirgu întîrzia la întîlnirile crailor pentru că "avea de moşit o poliţă cu maimuţă sau se încurca la dardăr cu Mehtupciu". Din motive neelucidate, Mateiu foloseşte majuscula, ceea ce poate lăsa impresia că e vorba de un nume propriu (precum Boiangiu, Sacagiu etc.). Înclin să cred că majuscula e o eroare, personajul nu reapare, ca să merite un nume, iar mehtupciu desemnează funcţia partenerului de dardăr al lui Pirgu: redactor de hotărîri şi edicte domneşti adică de "mehtupuri". Dar ce era dardărul? Un titirez cu fundul semisferic şi feţele laterale egale, un fel de zar. Dardărul se rotea şi, pierzînd viteza cădea cu una dintre feţe în sus, ea aducînd jucătorului un cîştig din miza existentă sau obligaţia de a cotiza în plus la această miză. Posed un dardăr nemţesc moştenit de la o mătuşă care are un echilibru remarcabil - se roteşte peste un minut. În tîrgurile germane de Crăciun, la tarabele cu jucării din lemn, se vînd şi azi dardăre. Cuvîntul de la noi provine însă din turceşte.
În zilele noastre, jocurile electronice, acasă, pe internet şi la cazino, interzic o comunicare între jucători, marea plăcere a oricărui joc. Fiecare butonează în duşmănie, închis în el, răzuieşte sau bifează bilete. Oameni puţini şi mai ales de vîrste venerabile se mai adună la cîte o partidă ochi în ochi, cu cărţi sau pietre adevărate, nu virtuale. Iar jocurile rămîn în cărţile de literatură ca o plăcere a vremurilor apuse.