Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Tratat despre Nicolae Manolescu de Gheorghe Grigurcu


Acerbul polemist Laszlo Alexandru ne oferă o carte consacrată activităţii lui Nicolae Manolescu, urmărind feluritele ramuri ale acesteia, eseul, monografia, polemica, istoria literară, teoria literară, cronica literară, echivalentă cu un... tratat. Adoptînd cu preponderenţă uneltele istoricului literar, îşi struneşte vehemenţa (uneori excesivă) şi renunţă (nu total!) la utilizarea săgeţilor contestatare în favoarea documentului, detectat inclusiv printr-o „adevărată activitate arhivistică”. Document care, extras din paginile revistelor culturale, circumscrie atît scrisul lui N. Manolescu, cît şi pe cel ai numeroşilor săi comentatori. Rodul efortului în cauză e o „bază de date”, ce include şi o vastă bibliografie a scriitorilor români abordaţi de cronicarul N. Manolescu, ilustrată cu o sumă de citate referitoare la autorii socotiţi mai însemnaţi. Iată-l aşadar pe Laszlo Alexandru trudind cu mînecile suflecate pe ogorul reconstituirii literare, ogor pe care, departe de-a se resemna cu factologia şi inventarierea, îl însămînţează cu puncte de vedere şi reacţii proprii: „Dacă propunem astăzi o analiză de istorie literară, ţine a preciza exegetul, nu înseamnă că o facem de pe o poziţie detaşată, placidă şi dezabuzată. Am profitat din plin de ipostaza tînărului scriitor care a debutat în presă doar după 1989 şi care nu s-a implicat direct, biografic, în tensiunile de idei ale literaturii sub Ceauşescu. Deşi nu avem un partizanat anume, în favoarea unei persoane sau a unui grup de interese, înţelegem totuşi să ne rostim răspicat opinia ce-a rezultat din consultarea textelor tipărite, din compararea diverselor argumente aruncate în caruselul ideologiei literare. Crezul nostru explicit este că orice neutralitate într-o cercetare ştiinţifică este deja semnul unui partizanat”. Credem, la rîndul nostru, că se cuvine apreciată o asemenea implicare post-festum a unei conştiinţe tinere. Evitînd atît şablonul encomiastic, cît şi impulsul unei negări rău intenţionate, aceasta tinde a se exprima pe sine prin mijlocirea imaginii „pe cît posibil obiective” ce-o propune, aşa cum pictorii îşi prezintă cîteodată chipul cu discreţie în cadrul unui tablou de grup. Avem a face cu una din scrierile ce deschid calea unei interpretări degajate de preconcepţii a scriitorilor contemporani importanţi, adesea încă supuşi oneroaselor stereotipii, clişeelor devitalizante ce funcţionează în bine sau (mult mai rar) în rău. E un „bine” conformist, aducător al unei luminozităţi exagerate, înecăcioase. Ceea ce nu e nici în avantajul autorului comentat, nici în avantajul comentatorului. În schimb preţuirea pe care o arată Laszlo Alexandru predecesorului său nu e una învăţată, ci liber consimţită, iar rezervele ce le articulează au loc pe fondul acestei preţuiri. Paginile sale au o respiraţie normală.

Conform lui Laszlo Alexandru, întregul discurs al lui Nicolae Manolescu se plasează sub zodia eseului. Fie că avem în vedere volumele închinate lui Maiorescu, Sadoveanu sau Odobescu, fie că ne referim la Teme, Arca lui Noe sau la Despre poezie, fie că luăm în considerare îmbelşugata-i cronică literară, criticul se bizuie pe „liberalismul metodei”. Chiar dacă preia elemente ale structuralismului, hermeneuticii, psihologiei sau sociologiei, N. Manolescu n-ar putea fi subsumat vreunei metodologii în parte, fiind mai relevantă observarea „gradului de deviaţie” de care dă dovadă în raport cu pedanteria aplicării metodei. Semnalul concepţiei sale literare l-a reprezentat cartea intitulată Lecturi infidele. Într-un climat în care stăpîneau tiparele pozitiviste, „universitare”, „ştiinţifice”, văduvite de originalitate şi prea puţin viabile, junele cronicar denunţa cu o elegantă fermitate pseudoprofesionalizarea cercetării, cultivarea unei istorii literare aservite locului comun, şi proclama sfidător superioritatea „diletantismului”. La antipodul crispării „doctorilor în literatură”, după spusa lui Mauriac, Manolescu scotea în relief „plăcerea lecturii”, drept criteriu suveran al aprecierii critice. În strînsă relaţie cu acest factor hedonist (id est estetic!), criticul enunţa natura dublă a operei literare, pe de-o parte obiectivă, prin elementele ei imediat decelabile, de la subiect şi personaje la ritm şi la rimă, iar pe de altă parte subiectivă, prin punctele de intimă întîlnire între eul creator şi cel receptor. Scrie Laszlo Alexandru: „Autentica analiză trece creaţia literară prin filtrul sensibil al criticului care, printr-un demers simpatetic, trebuie să indice caracterul de unicitate al operei, iar nu s-o includă într-o serie artificială şi anterior dată. De aici se desprinde nu doar originalitatea operei comentate, ci chiar şi a exegezei care a ştiut să se identifice cu obiectul său de studiu”. După ce scrisese N. Manolescu: „Critica e, aşadar, o lectură permanentă care implică toate lecturile noastre anterioare, reflecţiile, confruntările, generalizările, o idee despre literatură – personalitatea noastră întreagă. Nu sacrificînd lectura unor canoane estetice – dar încercînd să vedem cum poate exista opera în cunoştinţă sau în refuz de ceea ce credeam pînă atunci că reprezintă o condiţie obligatorie de a fi a oricărei opere. Nu supunînd lectura principiilor, dar principiile lecturii”. Să reţinem caracterul de unicat al operei, consonant cu caracterul de unicat al analizei, care nu trebuie să fie un cîmp de aplicare al principiilor, ci un control al validităţii lor, efectuat cu ajutorul lecturii. Întîi opera, apoi principiile! E o filosofie a libertăţii spiritului critic, care se „luptă” cu metodele, spre a le înfrînge succesiv, nu fără a le fi asimilat factorul convenabil.

Dacă pînă aici Laszlo Alexandru ne-a înfăţişat trăsăturile vizibile cu ochiul liber, ca să zicem aşa, ale concepţiei autorului investigat, ceea ce cu un cuvînt s-ar putea numi „impresionismul” său (e un termen de care N. Manolescu nu se fereşte!), mai departe d-sa remarcă unele mecanisme mai subtile care acordă „impresionismului” generic o amprentă diferenţială. În pofida scriiturii sale impregnate de datele contactului direct cu opera, a senzorului estetic ce se îmbie metaforizării, autorul Temelor, nu e, în profunzimea sa, un poet, ci un spirit reflexiv.

Fapt ce ne-ar îngădui a-i aprecia „impresionismul” drept un element derivat, iar nu originar: „Nicolae Manolescu este mai interesat în sistemul său mental de configuraţia armonioasă a întregului şi nu acordă o atenţie excesivă elementelor componente. Mai importante vor fi pentru el relaţiile dintre fenomene, şi nu fenomenele înseşi; explicaţia pe care ne-o prezintă e foarte convingătoare. «Aproape toate revelaţiile intelectuale ale adolescenţei mele au fost legate de noţiunea de „sistem”: cu alte cuvinte, mi-a venit mai uşor să observ şi să memorez relaţia, legătura, raportul dintre două lucruri decît lucrurile înseşi; care nu-mi spuneau nimic înainte de a reuşi să le includ într-o clasă generală. (...) Dacă voi ajunge la vîrsta memoriilor, îmi va fi cu neputinţă să redau ceva din atmosfera, întîmplările, figurile, vorbele, în mijlocul cărora am trăit. Îmi va fi mai la îndemînă să le inventez! Şi, inventîndu-le, să le sistematizez în raport cu o idee»”. Dar raţionalistul N. Manolescu se arată apt a-şi depăşi limitele, a se deschide emoţiei estetice în planul a ceea ce s-a numit „critica artistică”. Adecvarea sa la obiect se vădeşte în ideea cutezătoare (orgolioasă) a echilibrului dintre emoţia de rang primar, încorporată în operă, şi cea de rang secund, a expresiei critice. Dintr-un atare unghi de vedere, critica se împărtăşeşte din substanţa prodigioasă a originarului estetic: „Atîta vreme cît critica reprezintă «o intuiţie originară, dezvoltată ulterior» în legătură cu o anumită operă, înseamnă că «a comunica o emoţie e totuna cu a o putea produce din nou, şi atunci criticul trebuie să fie un spirit creator, în stare să prindă „sufletul” operei într-o metaforă»”. Aşadar, Nicolae Manolescu e pe o latură un „gînditor” asupra creaţiei, iar pe de alta un creator graţie verbului critic ce-şi asumă opera în temeiul inefabil al „talentului”. În ambele ipostaze figurează abstragerea din real, în favoarea ficţiunii, a convenţiei. Atît ideea cît şi imaginea artistică reprezintă spaţii ale autarhiei spiritului, disociat de existenţial. Într-un eseu din şirul Temelor, criticul îşi mărturiseşte dispreţul faţă de autorii ce se nutresc din substanţa evenimentului biografic, atît de lesnicios în abundenţa sa, întrucît artistul autentic s-ar cuveni să fie nu cel ce descrie lumea fenomenală, ci acela care şi-o imaginează. Evident, aci se divulgă o mentalitate a evaziunii din mediul aspru al realităţii, inclusiv a celei social-politice, cu valenţele sale ideologice, opţiunea unei retranşări în universul ocrotitor al ficţiunii raţional reglate. În decursul „epocii de aur”, „eseistul, la fel ca şi cronicarul, monografistul ca şi istoricul literar, era un «răzvrătit», în măsura în care nu se lăsa asimilat de o propagandă ostilă, şi era în acelaşi timp un adversar politic neglijabil, în măsura în care nici o secundă activismul său n-a părăsit sfera strict culturală”. După ce constată că, în scris ca şi în viaţă, N. Manolescu s-a manifestat ca un „mediator” şi nu ca un „martor”, exegetul său îl înscrie în orizontul aşteptării, astfel: „Rămîne de văzut dacă etapa istorică pe care o trăim astăzi, atît de ahtiată în recuperarea adevărului prin intermediul mărturiilor, va mai şti să admită importanţa retroactivă a mediatorilor”.

În ce măsură Nicolae Manolescu a rămas, după cum consideră Laszlo Alexandru, un „mediator” şi nu un „martor”? Pentru a da un răspuns se cuvine a arunca o privire asupra condiţiilor în care se desfăşura viaţa literară în ţara noastră, sub regimul comunist, chiar dacă amendat după 1964-1965, cînd presiunea ideologică era coroborată de cenzură, iar intelectualii neînregimentaţi suportau diverse persecuţii administrative sau măcar agresiunea cercurilor protocroniste, inspirate de putere. Fără a fi ideală (ideală ar fi fost radicalizarea, riposta cetăţenească imediată), rezistenţa, cîtă exista, avea nevoie de-o strategie inaparentă, „de culise”.

Îmbinînd expresia insatisfacţiei, în proporţia în care îşi putea găsi loc în mass media, cu tăcerea, aceasta se asocia cu mesajul Europei libere, ale cărei „voci de aur”, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, supuneau realităţile din ţară unei radiografii implacabile, cu o salutară insistenţă pe dezonorantele demisii morale. De fapt, funcţionau doi „poli de putere” ai conştiinţei culturale anticomuniste, cel intern, de la România literară, şi cel extern, de la postul de radio din München. Primul, specifică Laszlo Alexandru, consacra valorile estetice, cel de-al doilea promova, în corelaţie cu ele, valorile etice. Dar trebuie subliniat cu putere, nu în chip artificios-disociativ, deoarece compromisul prin cuvîntul scris era deopotrivă de ordin etic şi estetic, ambele norme regăsindu-se în judecăţile pozitive ori negative aplicate autorilor. Situaţie admisă şi de către N. Manolescu, care scria următoarele: „Cele trei decenii de cronică radiofonică a Monicăi Lovinescu se întîmplă să coincidă cu cele trei decenii de cronică în presa scrisă a subsemnatului. (...) Regimul comunist ne bănuia pe noi, cei de aici, de colaborare cu Europa liberă. O colaborare a existat, dar nu de tipul aceleia la care, în mentalitatea lui poliţistă, făcea aluzie regimul. Colaborarea a fost un efort conjugat – deşi, aşa zicînd, spontan, fără contact direct sau înţelegere prealabilă – pus în slujba literaturii naţionale. Aveam acelaşi ţel şi eram animaţi de acelaşi ideal”. Neîndoios, îi putem recunoaşte lui N. Manolescu, pînă la un punct (determinat de grilele cenzurii ca şi de considerente personale) şi calitatea de „martor”. Într-adevăr, funcţiona o naturală „corelaţie de interese” între România literară, unde criticul în cauză era „vioara întîi”, şi instanţa Europei libere, o nobilă „complicitate”, în ciuda deosebirilor de nuanţă, în comunitatea unor replici la nenumăratele imposturi şi turpitudini ale perioadei ceauşiste, cu o evoluţie tot mai sumbră. Circumstanţa că, azi, N. Manolescu se vrea întrucîtva mai detaşat de „polul” reprezentat de Europa liberă, apăsînd pe pedala „mediatorului”, ce are în vedere recuperări, concilieri, echilibrări, spre a atenua unele dramatice rupturi şi surpări, nu schimbă esenţa situaţiei. Autorul Istoriei critice a literaturii române rămîne pe acelaşi continent al „liberalismului metodei eseistice” ca şi al opţiunii prodemocratice, chiar dacă celei din urmă îi şterge accentele acute, avînd drept ţel consolidarea unei poziţii „de centru”. Să fie vorba şi de o rivalitate? Privind lucrurile de sus, nu s-ar cuveni a reţine disocierile şi diferenţierile, ci asocierile şi complinirile. Umbrele unei prezumate „competiţii” se resorb. S-ar putea să se răsfrîngă aci şi o vîrstă lăuntrică precum şi o împlinire socială, sub egida „clasicizării” (vezi „refuzul polemicii”; Laszlo Alexandru menţionează chiar o „obsesie antipolemică” a lui N. Manolescu!), doritoare de chietudine, de autoritate senină, netulburată. Aflat la apogeul carierei, Nicolae Manolescu aspiră la o atmosferă fericită de zarva infinită a contradicţiilor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara