Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Tratat de descompunere de Gheorghe Grigurcu


Aşa cum scriam şi altă dată, poezia lui Gabriel Chifu răsfrînge un rău al secolului. O criză romantică, dacă e să-i găsim o filiaţie, dar acutizată, devenită o convulsie a unei conştiinţe ce nu se mai acceptă, ce se mai recunoaşte doar cu greu în condiţiile unei scindări care nu e decît o augmentare a suferinţei de-a fi. O suferinţă globală, cu ireparabile consecinţe. „noaptea nu e noapte ziua nu e/ zi pentru mine apele nu sînt/ despărţite de uscate şi-şi nici-nici/ partea mea stîngă stă în arşiţă/ iar partea mea dreaptă tremură în viscol/ braţele mele înoată în mare/ iar picioarele mele aleargă pe uscat/ ca un munte cu iarbă verde la poale/ şi zăpadă înaltă pe piscuri/ jumătatea de jos a corpului meu trăieşte/ în plină zi/ iar jumătatea de sus în plină noapte/ locuiesc pe o scenă de aer/ îngeri lichizi ies din oglindă/ şi se chinuiesc cu mine să mă repare/ să mă remonteze cum trebuie: sau-sau...” (îngeri lichizi ies din oglindă). Nimic nu e cum trebuie, nimic nu e la locul său în alcătuirea lumii în care trăim. Tot ce fiinţează stă parcă sub puterea unui blestem. Din care pricină spiritul se impregnează de angoasă, se fracturează, decade. Simţind apropierea sfîrşitului, se livrează înainte de vreme acestuia printr-o contabilitate sepulcrală: „nu ştiu exact ce las în urmă./ mă simt cum trebuie să se simtă/ o familie ce tocmai se mută în altă casă./ o parte din lucruri încă mai este aici,/ o parte deja este dincolo. nu mă înşel:/ uneori patruzeci sau cincizeci de procente/ din făptura mea,/ alteori mai mult, optzeci, nouăzeci,/ se află deja în pămîntul rece, în mormînt” (ca o familie care se mută). Dezamăgit pînă în măduva oaselor, relativizînd totul, poetul ar putea subscrie mărturisirea lui Cioran: „Nu ştiu ce e bine şi ce e rău; ce e permis şi ce nu e permis; nu pot condamna şi nu pot lăuda”. Odată stabilit acest unghi de abordare dezolant, d-sa caută asocieri, imagini, nuanţe care să-l susţină în discursul poetic, la un mod scrupulos, metodic. Considerat ca un întreg, volumul de care ne ocupăm aci, bastonul de orb, capătă aerul unui „tratat de descompunere”. Elementele anarhice, înfăţişările haotice ale vieţii ce se fărîmiţează apar subordonate unei rigori inefabile. Aidoma unui anatomo-patolog, autorul urmăreşte descompunerea propriei făpturi psihofizice şi de asemenea destrămarea lumii ce-l conţine, implicînd transcendenţa. Textele nu fac excepţie, intrînd şi ele în malaxorul devalorizării. E un fenomen generalizat la toate nivelele trăirii şi cunoaşterii, obiect unic căruia bardul i se consacră cu o fervoare „inginereşte” direcţionată, asigurînd unitatea materiei lirice. Ori de unde am culege eşantioane textuale, rezultatul e acelaşi: un peisaj apăsător, fără nici un orizont, în care, desfigurîndu-se, materia desfigurează totodată, cu supurările şi vitriolurile ei, valorile duhului...

Trei sînt capitolele acestei remarcabile unităţi ce nu îngăduie diversităţii decît marja unor servicii subordonate. Cel dintîi ţinteşte despărţirea fiinţei de sine, formă de suicid care se autoanalizează la rece, de inventar al organelor risipite într-un amestec al sîngelui cu sufletul, al ţesuturilor cu cuvintele: „scenă repetată exasperant la infinit./ noaptea cad în mine însumi/ de la cea mai mare înălţime a mea./ sub propriii mei ochi are loc propria mea prăbuşire./ cu plăcere perversă, cu o nedisimulată dorinţă de cruzime,/ cum se uitau spectatorii romei la gladiatorii sfîşiaţi de lei,/ aşa mă uit eu la mine cum cad şi/ mă fac praf. dimineaţa/ adun ce-a mai rămas. un braţ,/ inima golită (ce s-a ales şi de ea, binecuvîntata, cea în formă de/ cruce!...),/ gura plină de cuvinte aiurea,/ creierul (în care tocmai a sucombat iarăşi visul despre/ limba ideală) şi tot felul de organe sîngerînde cărora/ nu le ştiu numele, în şcoală am avut notă mică la anatomie” (noaptea dimineaţa cimitir de zei). O tentativă de recuperare ontologică, de restaurare a omului zdrobit în impactul cu introspecţia implacabilă, reprezintă, la rîndul său, un eşec. Rezultă o făptură compusă din surogate, o însumare a morţilor succesive: „mă recompun în grabă, alandala şi eliptic,/ o pornesc voios prin viaţă,/ mă cîrpesc de mîntuială,/ golurile le umplu cu plastilină, cu vată, cu ghemotoace de ziare,/ (ah, ce persoană respectabilă făcută din sînge amestecat/ cu vorbe şi plastilină), miros a gilette./ eu strălucitoarea piramidă făurită din repetatele mele morţi suprapuse” (ibidem). Starea critică a eului nu e decît multiplicarea ipostazelor sale ce se autonomizează, substituirea iniţialului Unu printr-o multitudine grotescă. Aspectul stilistic e cel de babilonie... balcanică: „ce harababură e-n creierul meu. satiri îngeri eronaţi torţionari/ şi clovni care se hrănesc hămesiţi cu literele din aceste cuvinte./ fiecare/ urlă în altă limbă fiecare susţine altceva şi îl loveşte pe celălalt/ în plină figură. şi fiecare are exact mutra mea caraghioasă” (bastonul de orb). Producţia lirică decurge în continuare ca o tînguire a insului strivit de soarta inicvă, astfel încît figura contemporană a absurdului se deschide către jalea eternă, al cărui punct de reper îl constituie Eclesiastul. Asistăm la o orgie de zădărnicii. Împlinirea pare a se afla în neîmplinire: anii se rostogolesc precum perlele false căzute dintr-un colier rupt ori ca sunetele tobei lovite de un copil afon, timpul şi spaţiul fug de sub picioarele autorului, acesta rămîne suspendat în vid, himerele îl fac zob, îl loveşte un vînt năpraznic venit dinspre trecut etc. etc. Existenţa e doldora de orori: „sînt ca întemniţatul care vede printr-o crăpătură a celulei/ mereu zeci de ani acelaşi petec de cer eu văd/ cancerul care înaintează prin plămînii aceia/ îi face harcea parcea ca napoleon la austerlitz” (filmul lipit de ochii mei). Ca şi: „amintirile despre zilele cînd mă iubisem cu ea/ stăteau în mine/ aşa cum stau cadavrele în sertarele refrigeratorului de la morgă” (epică). Distingeam o înfrigurată poezie a greşelii, a stagnării culpabile, a parodiei ce ajunge a viza (a compromite) însăşi căderea, a depărtării fatale de celălalt, a utopiei şi ucroniei fiinţei: „tot ce am făcut am greşit. Fiecare drum pe care am pornit/ a dus în acelaşi loc – un fel de nicăieri: pe marginea unei prăpăstii,/ (de fapt un simulacru de prăpastie. n-are adîncime./ nu te poţi sinucide în ea. cel mult/ poţi să-ţi rupi un picior...). de tine am voit să mă apropii/ să ne amestecăm atomii ineluctabil definitiv/ ca legumele în supa care fierbe armonios pe aragaz/ şi n-am izbutit. sînt mai departe de tine/ decît e zăpada de mireasma leandrului,/ decît e răcnetul leului de auzul gazelei surde şi nenăscute./ plictiseala delirului zădărnicia pe toate le-am încercat/ le-am scris le-am citit le-am trăit./ e clar: jocul meu nu-i aici. dar unde?/ e undeva?” (bastonul de orb). Avem probabil a face, în acest tip de lirism negru tot mai răspîndit, cu simţămîntul unui sfîrşit de ciclu istoric, căruia individul vulnerat îi slujeşte drept fidel receptor. Particularul absoarbe precum o ventuză semnificaţiile generalului, de unde efectul invers, de amplificare a discursului (ca şi cum ar fi rostit la portavoce), în faţa unui auditoriu ce se presupune că se recunoaşte într-însul...

Al doilea capitol al descompunerii se referă la transcendenţă. Aceasta e compromisă, atrasă în vîrtejul sarcastic al materiei ce se destrucurează, ca o pradă de preţ. Sacrul fuzionează astfel cu demonia, prin mijlocirea omenescului care pătimeşte. Gabriel Chifu cultivă un soi de angeologie demonică, o degradare în trepte a îngerilor care se transferă mai întîi într-o zonă prozaică prin umanizare, precum la Blaga şi Arghezi: „la început cuvintele erau un fel de frînghii pe care/ coborau din cer, printre noi, îngerii. ca acrobaţii/ sub cupola circului, ca trupele/ de comando din elicopterele lor speciale./ se amestecau printre noi” (...) apoi, hîrşti, nişte nevăzute şi neiertătoare foarfeci vii/ (pseudonim legat la ochi al morţii?...)/ au tăiat frînghiile şi îngerii care au mai apucat/ s-au căţărat pentru totdeauna la cer./ ceilalţi au rămas jos, s-au ofilit/ ca plantele fără rădăcini şi neudate? (frînghiile pe care coborau îngerii). După care are loc ultimul stagiu al metamorfozei, trecerea mesagerilor divini în starea de demoni, însoţită de prefacerea luminii celeste în întuneric: „zăream/ cum îmbătrîneşte lumina zilei pe chipul lor./ noaptea s-a petrecut ceva neaşteptat: corpurile lor/ au intrat în reacţie cu întunericul şi s-au modificat./ din îngeri au devenit demoni? aveau aripi/ dar negre. emanau lumină dar neagră” (în paradis se ajunge pe o scurtătură). În sfîrşit, al treilea aspect al decompoziţiei îl reprezintă decăderea Cuvîntului. Se află în cauză nu doar verbul poetic, ci şi Cuvîntul originar, Logosul, care se obtenebrează asemenea îngerilor căzuţi: „cum intră reumatismul în oase. sau igrasia în zid./ aşa a intrat culoarea neagră în aceste cuvinte. culoarea neagră umedă/ şi tăcută, fără memorie şi arogantă” (cum intră igrasia în zid). Negrul, culoarea luciferică, a cotropit limbajul, silindu-l pe autor a alerga de la un cuvînt la altul, prin propoziţii şi fraze, într-un maraton epuizant care ar fi chiar viaţa sa: „îţi porţi maratonul prin vorbire, şi parcă ai înainta printr-un coridor negru,/ printr-o noapte fără capăt. o cîrtiţă eşti, care bîjbîie sub pămînt,/ îşi sapă galeria cu îndîrjire./ ai sub unghii şi între dinţi acel negru umed, tăcut, etern. eşti/ un amnar? eşti pe dracu! poate doar el stăpînul satan să mai fie în stare/ să descurce iţele să facă lumină în acest univers nocturn de cuvinte aici” (cum (ibidem). Lipsit de lumina descifratoare a spiritului, poetul se deprinde a traduce, fără dicţionar, „texte grele din limbile neîncercate ale întunericului” (ca o familie care se mută).

Operaţie care, să recunoaştem, alcătuieşte însăşi obligaţia intimă a poeziei, al cărei ţel e să aducă la suprafaţă tîlcurile unui lexic ce se clarifică fără a-şi pierde demonica obscuritate.



Gabriel Chifu, bastonul de orb, Ed. Cartea Românească, 2003, 80 pag., preţ neprecizat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara