Cu tragedia se întîmplă azi cam ceea ce s-a întîmplat în trecut cu obiectele de cult ale religiilor stinse. Lipsite de ţesătura unor ritualuri în interiorul cărora să poată primi o întrebuinţare pe măsură, ele au avut parte de soarta relicvelor preţioase: au devenit exponate de muzeu sau articole de anticariat. Iar schimbarea destinaţiei lor a fost însoţită de o lamentabilă bagatelizare a însemnătăţii lor cultice. Căzute din graţia oficierii unei convenţii sacre, ele au avut parte de o terfelire sui generis: au fost reciclate în spirit modern şi, din odoare hărăzite ceremoniilor, au devenit detalii de decor profan: figurine, bibelouri sau podoabe de ornat lambriurile.
Exact acesta e cazul tragediei. Dintr-o artă scenică menită a-i provoca spectatorului descărcarea afectelor puternice, dintr-un gen literar hrănit de o viziune mitologică aparte, termenul a fost supus unei degradări mediatice prin contaminare senzaţională. Nevoia de a inventa zilnic întîmplări macabre a golit tragedia de subînţelesuri tragice. Aşa se face că azi etichetăm drept tragedie orice accident rutier, catastrofă naturală sau crimă pasională care a avut ghinionul să se soldeze măcar cu cîţiva morţi. Pe scurt, orice ştire care îndeplineşte condiţia unui deznodămînt nefericit primeşte titlul "onorific"de tragedie.
Că între tragedia greacă şi derizoria umflare hiperbolică a evenimentelor triste nu e nici o legătură e inutil s-o mai spunem. Într-o epocă în care direcţia vieţii e dată de reperele confortului şi ale consumului, ar fi o impoliteţe să spui că, în ciuda numeroaselor "tragedii" care se petrec zilnic, viaţa noastră nu mai e deloc tragică. Căci nu orice moarte e tragică, iar tragismul unei vieţi nu cere drept sfîrşit obligatoriu moartea. Poţi trăi tragic chiar şi fără să crăpi în urma unei întîmplări atroce. Dacă la asta mai adăugăm şi încălecarea facilă a semnificaţiei dramei cu cea a tragediei, încălecare ce te face să crezi că tragedia e de fapt o dramă ceva mai crudă, atunci ne putem face o idee despre vălmăşia de sensuri în care ne ducem zilele.
În lumea intelectualilor umanişti, elementul tragic are o soartă tot atît de ingrată. Pe de o parte, elementul tragic şi-a păstrat o aură nobilă şi gravă, exercitînd o atracţie teoretică specială, pe de altă parte concluziile la care ajung cercetătorii sunt deprimante: despre tragismul vieţii umane trebuie să vorbim la trecut.
Ce semnificaţie mai are atunci o noţiune de care am ajuns să facem uz în virtutea unei sterpe obişnuinţe? Rezumînd cartea lui Gabriel Petric, tragicul are o împătrită semnificaţie: 1) este o dimensiune a vieţii omeneşti (piatra, planta sau animalul nu sunt fiinţe tragice); 2) este o relaţie între două forţe total inegale: omul e pus în faţa unei stihii mult mai puternice decît el (un zeu, o putere oarbă, un destin care se desfăşoară peste capul lui); 3) omul se revoltă împotriva stihiei opresive ştiind de la început că nu are şanse de izbîndă 4) revolta lui e conştientă, asumată integral, fără ca vreo portiţă de scăpare să-i apară în faţa ochilor.
Aşadar, adevăratele situaţii tragice sunt fără de ieşire. Nu situaţiile-limită din care scapi ca prin minune şi apoi îţi faci cruce că ai scăpat, ci acelea în care te duci la fund împotrivindu-te din răsputeri, chiar dacă presimţi că zarurile au fost aruncate. Acelea pe care le înduri neavînd nici o perspectivă de a le depăşi. Cine înfruntă absurdul şi implacabilul fără să poată da sens absurdului şi fără să poată îmblînzi implacabilul are implicit o latură tragică. Dacă aceasta e definiţia lapidară a tragicului, atunci e lesne să înţelegem cît de netragică e viaţa modernă. Ea e mai curînd dramatică în sens facil, atunci cînd nu e meschin de mediocră prin orizontul tracasărilor zilnice.
Meritul lui Gabriel Petric din Tragicul şi creştinismul. Pe firul cugetării critice şi teologice româneşti e dublu: mai întîi, autorul a strîns într-o singură carte cele mai importante opinii despre tema tragicului; apoi a pus tragicul în relaţie cu viziunea creştină, întrebîndu-se cît de compatibile sunt cele două viziuni. Gabriel Petric procedează comparativ: află ce-i tragicul şi apoi vede dacă trăsăturile lui sunt de găsit în creştinism. Fără pretenţia de a fi original în ideile exprimate, autorul se dovedeşte un bun colecţionar: are acribia unui cercetător cu pretenţii exhaustive, străduindu-se să nu-i scape nimic din distincţiile făcute pe marginea temei. Are elanul arhivistic al unui bibliotecar hotărît să adune metodic toate cunoştinţele. Şi împinge minuţia documentară pînă la a se lăsa în întregime eclipsat de numele pe care le pomeneşte în carte. De aceea, dacă te întrebi ce anume îi aparţine lui Gabriel Petric în această carte, răspunsul e unic: efortul de informare.
La sfîrşitul lecturii rămîi cu gustul unui paradox: deşi un creştin nu poate fi tragic, tragismul rămîne adevărata sursă a sublimului omenesc. Ceea ce înseamnă că ori suntem prea călduţi ca să fim tragici, ori creştinismul nu este o religie sublimă. Miracolul creştin îi scuteşte pe credincioşi de suferinţa tragică. Creştinul are mereu o portiţă de scăpare, de aceea pentru el nici o situaţie umană nu este iremediabil pierdută: mereu va exista posibilitatea mîntuirii postume.
Mai precis, dacă a trăi tragic înseamnă să-ţi asumi conştient prăbuşirea, atunci creştinii nu sunt sublimi decît pe secvenţe scurte din viaţă. Căci, luată în întregul ei, viaţa unui creştin nu poate fi tragică, şi asta fiindcă nu satisface două din cele patru trăsături definitorii ale tragediei: a revoltei şi a lipsei de perspectivă salvatoare. Creştinul nu se ridică împotriva zeului şi nici nu e lipsit de căi de scăpare. Dimpotrivă, creştinismul e religia salvării din orice situaţie oricît de grea ar fi ea. E atîta potenţial consolator în creştinism încît destinul tragic devine o imposibilitate. Fie că este în închisoare, pe patul de moarte sau sub oprobriu colectiv, creştinul are deschisă zarea izbăvirii. Oricît l-ai încuia, poate scăpa din capcană. În schimb, creştinul poate fi tragic pe episoade mici. De pildă, dacă judecăm răstignirea ca secvenţă de sine stătătoare, făcînd aşadar abstracţie de finalitatea ei, atunci tragismul ei este de netăgăduit. Dar de cum o privim prin prisma învierii, tenta tragică se volatilizează. Orice salt sau schimbare de statut în existenţa unui om este eminamente netragică. Tragică e doar acea suferinţă care nu are posibilitatea trecerii în altceva. Ceea ce înseamnă că orice cale de transfigurare a durerii este lipsită de tragism, cum la fel orice minune e prin excelenţă o întîmplare netragică.
Mai mult, categoriile fundamentale ale ierahiei creştine - sfîntul şi martirul - nu au nimic tragic în ele. Sfîntul pluteşte dincolo de stihii constrîngătoare, iar martirul, deşi tragic pe durata chinului suferit, are privilegiul aceleiaşi perspective mîngîietoare: mîntuirea precedată de jertfă. Singurul tip uman care pare să se apropie de tragismul clasic este eroul, cu condiţia ca lupta lui să nu aibă perspectiva victoriei. Aşadar un erou care moare ştiind că lupta lui e zadarnică, iată ilustrarea deplină a tragismului. Şi atunci cui Dumnezeu i-ar da mîna să facă pe eroul? Nimănui.
De aici şi senzaţia de insatisfacţie pe care ţi-o lasă încercarea de a gîndi tragicul în raport cu creştinismul. Pe de o parte, ştii că sursa măreţiei umane stă în tragism, pe de altă parte afli că religia creştină nu cultivă ideea eroismului tragic. Un bătrînel ramolit care are privilegiul credinţei este mai cîştigat decît un luptător. Latura netragică a creştinismului nu are cum să nu te indispună. Ai fi vrut ca ceva din ţinuta gravă a cavalerului să se regăsească în atitudinea credinciosului, şi cînd acolo te întîmpină imprevizibilitatea graţiei divine.
Cu excepţia gînditorilor ruşi - Berdiaev sau Lossky -, care se străduiesc să recupereze dimensiunea tragică a creştinismului, ceilalţi filozofi împărtăşesc aceeaşi idee: creştinismul anulează tragismul existenţei umane. Iată cîteva exemple luate din cultura română. Ileana Mălăncioiu, în Vina tragică, scrie: "Cred mai curînd că teologia nu poate avea o viziune tragică, întrucît divinitatea nu o presupune. Viziune tragică înseamnă înainte de toate limită, revoltă, eşec şi milă tragică. Or, un Dumnezeu care să ajungă la eşec şi să inspire milă este de neconceput. Divinitatea poate fi cel mult dramatică, dar în nici un caz tragică, fiindcă ea poate să ajungă cel mult la o nouă alianţă cu omul, dar în nici un caz la eşec. Fireşte, cu omul pentru care ea există, pentru celălalt nepunîndu-se problema." (p. 42)
Ştefan Augustin Doinaş în volumul Lectura poeziei are aceeaşi opinie: "Tragicul se află, aşadar, în afara credinţei. De aceea, discuţia unei asemenea probleme în cadrul creştinismului nu se poate face decît la modul în care o indică Unamuno. Dar ni se pare evident că acest sentiment tragic nu se iscă în sînul creştinismului, ci la marginile lui: îndoiala se infiltrează numai în sufletul în care credinţa nu izbuteşte să adape setea de nemurire. Tragicul i se permite deci omului de azi numai la confiniile doctrinei lui Christos, numai atunci cînd sufletul oscilează între credinţă şi necredinţă" (p. 43)
Închizi cartea lui Gabriel Petric cu certitudinea că singurii oameni cu adevărat tragici sunt ateii. Nu e vorba de o pledoarie în favoarea ateismului, dimpotrivă, autorului îi simţi simpatia faţă de creştinism, şi totuşi mesajul subliminal acesta e: glorie ateilor, că lor le revine demnitatea tragică a existenţei.
