Istoricul şi criticul literar Liviu Grăsoiu, autor al unor semnificative studii despre poezia lui V. Voiculescu, Şt. O. Iosif, G. Topîrceanu, Emil Giurgiuca şi sistematic prezent în reviste precum "Luceafărul" şi "Convorbiri literare", este mai bine cunoscut, şi încă pe un spaţiu incomparabil mai larg, ca un pasionat şi devotat realizator a numeroase şi mult preţuite emisiuni literare ale Radiodifuziunii, instituţie unde a lucrat o viaţă, de la absolvirea facultăţii până la ieşirea la pensie. El se află printre cei care l-au avut ca model pe V. Voiculescu (poetul său de suflet), iniţiator al emisiunilor culturale, încă din primii ani de existenţă a Radioului în România. Marele scriitor, notează Liviu Grăsoiu, "avea în vedere, pentru prima oară în istoria instituţiei, o revistă literară vorbită, structurată după tot tipicul publicaţiilor cu sumarul obligatoriu, impus de tradiţia presei scrise". Cum se ştie, pe postul Radio România Cultural au fost şi sunt transmise în mod generos texte privind specificul actualităţii literare româneşti, prefaţate de un editorial, "prima pagină", cum îl numeşte Liviu Grăsoiu, pe care l-a scris el însuşi o bună bucată de vreme, până când se împlineau 65 de ani de la iniţierea programului de către V. Voiculescu. De aici, titlul oarecum încifrat al cărţii. Se proiectase o masivă antologie, care, din păcate, nu a mai apărut, situaţie în care Liviu Grăsoiu şi-a adunat o parte din editorialele înregistrate în ultimii ani pentru "Revista literară radio '60", publicându-le pe cont propriu.
Tematica este foarte variată, ea cuprinzând consemnări de evenimente culturale curente, evocări ale unor mari personalităţi sau ale unor colegi de breaslă dispăruţi prematur, discutarea unor probleme şi aspecte esenţiale ce se pun azi în faţa scriitorului şi în genere a omului de artă, consideraţii de istorie literară, prezentări de volume semnificative, semnalări ale unor tinere talente, precum şi destule critici la adresa diletantismului, a imposturii, a falsităţii morale a unor lupi colţoşi odinioară, făcând-o acum pe mieluşeii, uneori lăsând să se creadă că au fost chiar dizidenţi.
Dar să încerc măcar o trecere în revistă, fie şi selectivă, a materiei ce s-a găsit mereu pe "prima pagină" a emisiunilor literare ale lui Liviu Grăsoiu. Calendarul aniversărilor e dominat, în mod firesc, de Eminescu, sărbătorit la noi, dar şi în străinătate. La Praga s-a publicat în anul 2000 volumul Mihai Eminescu în literatura cehă, avându-i autori pe doi reputaţi românişti, Libuše Valentová şi Jiri Našinec. în Prima pagină e salutată apariţia seriei Corpusul receptării critice a operei lui Eminescu, vastă exegeză datorată lui Teodor Vârgolici şi I. Oprişan şi totodată sunt combătuţi vehement cei care-l contestau, în orice caz, îl minimalizau pe poet ("cele câteva mârâituri care se îndoiau de rezistenţa în timp a creaţiei eminesciene"). în editoriale vine vorba adesea de Caragiale, Slavici, T. Maiorescu şi, o dată, autorul ţine să reamintească radioascultătorilor debuturile marilor scriitori intrate în legendă: Poeziile populare ale Românilor culese de V. Alecsandri. Titlul exact Poezii poporale, Balade, Cântece bătrâneşti, adunate şi îndreptate... (1852), Poeziile lui Eminescu (1883), Poeziile lui Octavian Goga (1905), Plumb de G. Bacovia (1916), Cuvinte potrivite de Tudor Arghezi (1927), Joc secund de Ion Barbu (1930), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare de V. Voiculescu (1964), Necuvintele de Nichita Stănescu (1969). Acesta, prin talentul său excepţional, a reînnodat tradiţia cu poezia interbelică, tradiţie la care "atentaseră forţele antinaţionale ale comunismului impus de sovietici". Aproape idolatrizat, Bacovia devine "Ideea Bacovia... un fel special de rugăciune pentru câţiva din generaţiile care i-au urmat". Numeroase emisiuni îi sunt consacrate lui V. Voiculescu, zeul tutelar al autorului, reliefând înaltul nivel estetic atins de lirica lui şi evocându-i sfârşitul tragic, târât prin închisori de către slugile aceluiaşi comunism feroce şi mort în singurătate şi sărăcie. Sunt elogiate ediţiile postume apărute din opera lui, mai ales cea integrală, realizată de Roxana Sorescu.
Unul dintre portretele destul de rare ale volumului Prima pagină este acela care-l înfăţişează pe Vladimir Streinu, văzut ca "cel mai rafinat critic de poezie": "Se impunea prin frumuseţea fizică, printr-o distincţie princiară, prin comentariile făcute neostentativ şi întotdeauna elegante în stil şi profunde în conţinut".
Continuând linia evocărilor, să-i amintim pe "doi mari poeţi uitaţi: O. Goga şi Al. Philippide" şi pe contemporanii noştri imediaţi, unii dispăruţi prematur: Petru Creţia, George Munteanu, Virgil Mazilescu, Z. Ornea, "un iubitor de incredibilă fidelitate al literaturii române", "un suflet mare", "specialistul incontestabil", pe Titel Constantinescu, poet cunoscut mai ales ca realizator al emisiunilor de teatru radiofonic, pe Iulius }undrea, iniţiatorul Fonotecii de aur; dintr-o mai veche generaţie, pe demnul poet Emil Giurgiuca, excelent profesor şi traducător.
Aşa după cum ţinea să menţioneze "debuturile intrate în legendă", Liviu Grăsoiu reflectează şi asupra anului 1933, în genere, considerat ca an al romanului. El vine cu o serie de completări importante şi din alte genuri, ceea ce-l face să fie cu mult mai bogat. Notez doar câteva: La cumpăna apelor de Lucian Blaga, Poemul invectivă de Geo Bogza, Scutul Minervei de Ion Pillat, culegeri de critică şi eseistică aparţinând lui Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu şi iarăşi Lucian Blaga.
Revenind la actualitate, Liviu Grăsoiu apreciază volumul omagial întoarcerea învinsului - întâlnire cu Mircea Zaciu, alcătuit de Aurel Sasu şi Mircea Petean, ediţia critică G. Călinescu, realizate de Nicolae Mecu, excelenta carte de memorialistică a lui Florin Const. Pavlovici Tortura noastră cea de toate zilele, criticul pledând entuziast pentru acest gen, aflându-se uneori sub semnul romanului; apoi, Dicţionarul esenţial al literaturii române, care, din păcate, a creat şi destule nemulţumiri prin absenţa unor scriitori nu mai puţin esenţiali, în fine, laudă efortul de a fi recuperată literatura exilului.
Liviu Grăsoiu îl descoperă ca prozator pe Barbu Slătineanu, în salonul căruia aveau loc ştiutele întâlniri literare "subversive", ceea ce a dus la arestarea şi condamnarea atâtor intelectuali de seamă, semnalează noi talente (Aurelia Mocanu, Costin Tuchilă, Cristian Robu Corcan, Liliana Corobca şi, nu în cele din urmă, pe tânărul Theodor Alexandru Voiosu, încă licean, pe care-l invită să citească din poeziile sale la microfon.).
Autorul editorialelor din volumul Prima pagină îşi exprimă opinia şi asupra unor aspecte de mai largă anvergură cum ar fi globalizarea şi cultura, susţinând ideea rezonabilă că "nimeni nu s-a gândit la o pulverizare a spiritului creator naţional într-un haos cultural atemporal şi sfidând spaţialitatea". Crede şi el că, în timpul comunismului, în ciuda multor conformisme, noi am rezistat, am supravieţuit prin cultură, concept minimalizat sau chiar combătut uneori de spirite excesiv radicale. Piedicile sunt bine cunoscute, în primul rând cenzura şi politica restrictivă a P.C.R.-ului, care, de exemplu, la Radio a împiedicat sau, în orice caz, a limitat accesul unor scriitori care nu se găseau în graţiile puterii. Aşa s-a întâmplat, printre alţii, cu poetul Tudor George, "prezenţă insolită în peisajul literar al acelor vremuri grele". De aici, marile goluri în Fonoteca de aur.
Liviu Grăsoiu deplânge nu o dată starea de sărăcie a scriitorilor, faptul că munca lor nu e răsplătită corespunzător, de asemeni, preţul prohibitiv al cărţii. Nemulţumirile lui privesc unele din efectele tranziţiei, diletantismul, amatorismul, spiritul de improvizaţie, goana după câştig material, cu orice preţ. Un exemplu izbitor îl constituie manualele de Literatura Română, alcătuite la întâmplare, autorii neavând cunoştinţe elementare de metrică şi prozodie, conduşi de idei care frizează absurdul. Unul dintre ei, de pildă, concepe capitole care n-au nicio succesiune logică: Adolescenţa, Joc şi joacă, Familia, Iubirea etc. Se ajunge ca, observă editorialistul, între Mircea Eliade şi Cioran să fie plasată Simona Popescu, "prozatoare tânără şi apreciată, dar expusă probabil involuntar unei situaţii delicate". Sau şi mai strident: Sărmanul Dionis, încadrat alături de Portrete şi amintiri de I. G. Duca (?!). Se recunoaşte însă şi valoarea unor alte manuale alternative, precum acela semnat de prof. Florina Rogalski, Daniel Cristea Enache şi Eugen Simion.
Ceea ce-l indignează pe Liviu Grăsoiu şi, pe bună dreptate, este incultura, spiritul agresiv şi vulgar, impostura. Unii spun Valentin Streinu (în loc, fireşte, de Vladimir) şi confundă pe scriitorul Knut Hamsun cu televizorul Samsung. Şi vor să mai fie şi autori! Să zicem că aceasta e periferia. Dar, întorcându-ne pe teritoriul ferm al specialităţii, editorialistul constată că autoritatea criticii e în scădere, că se manifestă o preferinţă pentru modă şi efemer, labilitatea gustului, o derută estetică şi lipsa obiectivităţii, oricât de relativă ar fi ea. O anchetă iniţiată de revistele "Observatorul cultural" şi "Luceafărul", care a invitat zece critici, şi nu oarecare, să se pronunţe despre volumele de poezie apărute între 1991-2000, a ajuns, opinează Liviu Grăsoiu, la un "rezultat descalificant". Mai toţi au votat în favoarea volumelor semnate de reprezentanţii generaţiei '80 sau a celor ce-şi spun nouăzecişti. Doar câţiva dintre criticii chestionaţi au dat câte un vot-două lui Ştefan Augustin Doinaş, Anei Blandiana, Constanţei Buzea, Ilenei Mălăncioiu, lui Marin Sorescu, Cezar Baltag, Petre Stoica, Emil Brumaru. De aici, clasamentul neavenit, aspru sancţionat de către criticul de la Radio. Tot el observă cu tristeţe cvasiabsenţa sentimentului religios în poezia actuală şi faptul că revistele au început să ignore marile sărbători, Paştele şi Crăciunul, amintind ateismul epocii comuniste. Atunci însă exista "scuza" că ele erau, nu-i aşa, zile lucrătoare!
Volumul Prima pagină sau între ^60 şi ^65, conţinând editoriale radiofonice, mai toate interesante, scrise cu nerv, adaugă un titlu nou bibliografiei lui Liviu Grăsoiu. El este un spirit sintetic, ce deţine secretul de a comunica atractiv, neplicticos, lucruri de multe ori cunoscute, însă importante pentru informarea marelui public. Aşa cum trebuie să fie un foarte bun editorialist de Radio, şi autorul cărţii se află, incontestabil, în primele rânduri.
