Numărul curent: 52

Cărţile unui ambasador nu prezintă interes decît într-o singură împrejurare: cînd autorul reuşeşte să uite de regulile jargonului diplomatic, alegînd francheţea opiniilor personale în locul acelei exprimări protocolare care preschimbă orice alocuţiune într-o procesiune inertă de fraze şablon. Cu alte cuvinte, ambasadorul trebuie să iasă din pielea diplomatului şi să revină la stadiul unei conştiinţe autonome. Dacă izbuteşte acest lucru, frumuseţea situaţiei este că, încetînd să fie diplomat, el nu încetează să fie ambasador, reprezentînd în continuare mentalul ţării căreia îi aparţine.

Georgios Poukamisas, ambasadorul Greciei la Bucureşti, şi-a însuşit deplin lecţia expresiei neprotocolare. Pe scurt, este un excelent mesager al Greciei, nesfiindu-se să încalce lustrul inexpresiv al clişeelor oficiale, pentru a spune sincer ce gîndeşte despre lumea în care trăim. De aceea, Dialog cu istoria e un exemplu de cutezanţă discursivă defăşurată după dictonul antic al perseverenţei bine calculate: gutta cavet lapidem non vi, sed saepe cadendo. Picătura sparge piatra, dar nu prin forţă, ci prin cădere continuă. Poukamisas e o picătură încăpăţînată care cade mereu spre a fisura mentalitatea acelor politicieni care văd în viitorul Uniunii Europene un suprastat federativ în care naţiunile trebuie să aibă bunul-simţ să dispară cît mai repede. Descrisă succint, cartea este declaraţia de principiu a unui grec care vrea să se definească pe sine în ochii europenilor, dar o declaraţie făcută cu atîta eleganţă, încît simţi prea bine că românii au multe de învăţat de la elini.

Neconformist şi scutit de meteahna gîndirii previzibile, Poukamisas răspunde la întrebări de genul: Ce înseamnă trecutul Greciei, ce înseamnă să fii grec şi cum arată o Europă a naţiunilor? Judecată din unghiul acestor probleme, Dialog cu istoria este o subtilă polemică dusă împotriva unui Occident care vrea să-şi impună formula unui stat laic în care singurul zeu este mentalitatea consumistă. Absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii din Atena (1977) şi al Academiei Diplomatice din Viena (1979), cu o carieră de 25 de ani în domeniul diplomatic, Poukamisas e suficient de profund ca să se exprime ferm, dar şi destul de abil ca să nuanţeze temele delicate. Cartea e un exemplu de cît de mult poţi spune fără să iriţi şi de cît de puţin poţi să cedezi fără să faci impresie rea. E îndeajuns să vezi cum scrie despre împărţirea Ciprului sau despre poezia lui Kavafis în Europa, ca să-ţi dai seama că acest ambasador elen, deşi împinge fronda ideologică pînă la un prag maxim, o face cu măsură şi tact, în buna tradiţie a profesiei sale.

Dar am greşi dacă am vedea în Poukamisas un apologet fără discernămînt al ţării sale. Dimpotrivă, e un critic acerb al compatrioţilor săi atunci cînd are motive s-o facă: "Care este zestrea, dar şi povara misiunii pe care o are de purtat naţiunea noastră în contextul european? O naţiune în marasm, care-şi devorează propriul trup, poate fiindcă se retrage conştiinţa solidarităţii. Sleire demogafică, haos social, impas economic, stagnare culturală, dezorientare sunt trăsături care caracterizează spiritul eladic. Nu există astăzi în Grecia un simţ al scopului, al ierarhizării, al priorităţilor. Cine suntem, încotro ne îndreptăm, care sunt ţelurile noastre şi cum le vom atinge? Ţara trăieşte în perioada sa Ťgeometricăť. Preschimbările sociale din ultimii douăzeci de ani i-a făcut de nerecunoscut chipul. Va fi nevoie de mari eforturi şi de o operă prometeică, de personalităţi de tip Ťpresocraticť, spre a-i arăta drumul. Grecia este, pe plan spiritual, o corabie fără cîrmă. Ducem lipsă de figuri europene. Odată cu dispariţia neokantienilor, intelectualitatea greacă europeană a rămas fără ecou. Nume importante, precum Nikiforos Vrettakos şi Konstantinos Despotopoulos, adevărate călăuze spirituale, tălmăcesc cuvîntul adevărului, Konstantinos Axelos, şi el o figură de seamă, dar toţi sunt ca nişte insuliţe în largul mării. }ara care, de numai cîteva decenii încoace, şi-a pierdut toată diaspora ei străveche şi bogată în bărbaţi aleşi, nu şi-a definit încă rolul pe care îl are ea însăşi de jucat. Domină eudemonismul fără viziune şi ţel. Modernismul fără suport. Strigăte dezarticulate care nu duc la o concepţie de ansamblu, luminată. Konzeptlosigkeit. Nu există une certaine idée de la Grčce în mediul european." (pp. 72-73)

Poukamisas nu e scriitor în sens beletrist, ci un autor a cărui pregătire juridică i se întipăreşte în structura frazei. Scrie lapidar, sec, fără preocupare de stil, dar cu limpezime şi informaţie bogată. De aceea, nu-l citeşti ca să-l deguşti estetic, ci ca să te instruieşti pe seama unui spirit erudit. Atracţia textelor sale vine fie din diversitatea informaţiei, fie din doza subversivă de îndrăzneală cu care, pe alocuri, se ridică împotriva poncifelor occidentale. Sunt trei locuri unde Poukamisas se răfuieşte pe faţă cu autorii occidentali.

Primul loc priveşte definiţia pe care Samuel Huntington, în articolul "The West Unique, Not Universal" din revista Foreign Affairs (numărul din noiembrie-decembrie 1996), o dă Occidentului: spaţiul ocupat de catolici şi protestanţi. Reacţia lui Poukamisas: "Occidentul ca termen care îi include pe catolicii Europei, precum şi pe protestanţii din întreaga lume reprezintă o interesantă noţiune de orientare. Este însă o idee procustiană, idee înşelătoare şi nestatornică." Se subînţelege că lăsarea în afară a spaţiului ortodox nu poate fi acceptată de Poukamisas.

Al doilea loc se referă la afirmaţia istoricului german Golo Mann, din ziarul Die Zeit din 30 august 1985, potrivit căreia Grecia nu este un stat european şi că între actuala Grecie şi Elada antică nu este nici o legătură. Poukamisas ripostează printr-o scrisoare elevată: "Opinia potrivit căreia Grecia este ceva separat de Europa pare mai degrabă ciudată. Chiar şi cuvîntul Europa este, atît din punct de vedere mitologic, cît şi pur etimologic, un termen de provenienţă clar grecească." Cît despre lipsa de legătură între moderna Grecie şi cea antică, Poukamisas subliniază că, deşi apogeul grecilor antici s-a petrecut în secolele trei şi patru înainte de Hristos, după care un declin treptat le-a marcat istoria, totuşi iradierea spiritului Constantinopolului este chiar veriga de legătură dintre Antichitate şi actuala Grecie.

Al treilea loc este legat de provenienţa termenului "bizantin". Potrivit lui Poukamisas, Bizanţul este un termen sinonim pentru Constantinopol (}arigrad), dar că niciodată locuitorii capitalei sau ai Imperiului Roman de Răsărit nu şi-au spus lor înşile bizantini. Termenul este o invenţie făcută cu scopul de a distinge între creştinii ce se închinau Romei şi cei care gravitau în jurul Noii Rome (Constantinopolul). Efectul nociv al acestei noţiuni aparent inofensive este că pune în umbră influenţa grecească, furînd Imperiului Roman de Răsărit marca definitorie a elenităţii sale. Bizantinul devine astfel altceva decît omul elen, un fel de cetăţean imperial lipsit de rădăcini greceşti şi de conştiinţa unui trecut care descinde de mitologia greacă. Mai mult s-a ajuns pînă acolo că occidentalii au introdus distincţia dintre Ťromeuť şi Ťgrecť, primul referindu-se la locuitorii Bizanţului, în vreme ce al doilea se referea la poporul intrat sub dominaţia otomană. Numai că, potrivit lui Poukamisas, în Constantinopol se vorbea limba greacă, religia era creştină, evangheliile circulau în limba greacă, singurul lucru amintind de Roma fiind normele dreptului roman. De aceea, a spune că Bizanţul poate fi rupt de istoria poporului grec, e totuna cu a spune că Constantinopolul nu a avut nimic grecesc înainte de invazia turcilor (1453). "Termenul Ťbizantinť este artificial. A fost creat de cărturarii occidentali, iar apoi s-a impus fără a mai fi supus criticii. Îşi datorează paternitatea lui Hieronymus Wolf. ş...ţ Mai tîrziu i-au spus Ťbizantinť imperiului pe care succesiv l-au denigrat, l-au subminat şi l-au prădat, iar cînd, în vîltoarea Iluminismului şi a Romantismului, au descoperit că urmaşii lui Miltiades sunt greci, nu şi-au putut închipui, desigur, ce aveau aceştia în comun cu grecii. Dominaţia numelui de origine apuseană Ťbizantinť a contribuit la înstrăinarea de propria istorie a elenităţii din afara Greciei." Să recunoaştem, distincţie subtilă şi plină de consecinţe istorice.

În fine, e de tot interesul să vedem cum arată România privită de un grec. Primul lucru pe care îl afli este că numele ţi-l dau întotdeauna străinii: "Cînd s-a constituit identitatea naţională românească? Nu se poate da un răspuns univoc, întrucît este vorba despre un îndelung proces evolutiv. Valahia se numea ŤPămînt romanicť (ŤŞeara Rumâneascăť) încă înainte de 1500. Primul însă care a consacrat în plan ştiinţific termenul ŤRomâniať pentru a desemna Principatele Dunărene a fost grecul Daniil Filippidis, în 1816. Pînă atunci, aşa cum rezultă din cartografia occidentală cel puţin, denumirea era rezervată unei mari părţi din întinsa Tracie. ş...ţ Grecii au fost cofondatorii nevăzuţi ai statului român şi au fost mulţi cei care nu şi-au lăsat siguranţa lor dunăreană pentru a îngroşa rîndurile societăţii din Grecia lui Kapodistrias şi Otto. Printre aceştia s-au numărat reprezentanţi ai Iluminismului neoelen şi membri ai Eteriei. Cînd participi de pe o poziţie marcantă la viaţa ţării tale, cînd contribui la formarea identităţii societăţii, a politicii şi a culturii acestei ţări, atunci nu există nici un motiv să fii înregistrat ca minoritate. Bucureştiul a fost un oraş de valahi şi romei." (p. 162)

Autorul se dovedeşte un spirit lucid, erudit şi totodată patriot, care îţi dă posibilitatea să afli cum arată Europa, România şi Grecia atunci cînd sunt privite de ochii unui grec contemporan nouă.