Demersurile critice, personalităţ
ile importante
ale criticii literare româneş
ti, şcoala, manualele
şcolare şi o anumită
„evlavie” populară,
resuscitată la aniversări
şi comemorări, l-au menţinut
pe Coşbuc în actualitate.
Până în ziua de azi, critici, poeţi
(Ion Pillat, Octavian Goga) şi prozatori
(Liviu Rebreanu, în primul rând), dar
şi câţiva foarte mari eseişti au susţinut,
prin textele pe care le-au scris, valoarea
operei coşbuciene. (Înţelegem termenul
de clasic în accepţiunea pe care o dă
acestuia G. Călinescu în Sensul
clasicismului şi Nicolae Manolescu
în Clasicii şi literatura naţională.) E
adevărat că şcoala l-a banalizat, l-a
osificat, l-a clişeizat de cele mai multe
ori pe Coşbuc, dar e tot aşa de adevărat
că tot şcoala, cu lecţiile ei strict şi
precis didactice, cu serbările şcolare,
cu momentele festive, cu declamaţiile
specifice, l-a fixat ca reper în mintea
şi sufletul multor generaţii de cititori.
Gândindu-mă la ce se întâmplă astăzi
cu numele mari din literatura română,
inclusiv cu Coşbuc, vis-à-vis de manualele
şcolare, de şcoală în general, mai că
îmi vine să laud şcoala de altădată şi
să regret capitolele ample, cuprinzătoare,
chiar infuzate cu nu puţină ideologie,
despre clasici din trecutul apropiat.
Apropo de declamaţie, trebuie să
ştim că George Coşbuc preţuia acest
mod de a face publicitate poeziei. În
1883, anul în care apare la Bucureşti
Balade şi idile, el îi scrie fratelui său,
Aurel, militar în garnizoana Bistriţa:
„ … zilele acestea o să-mi apară un
volum de poesii. O să ţi le trimit şi
ţie – vro două volume – şi să le
citeşti cu ortacii tăi prin cazarmă … O
să-ţi însemn pe volumul meu poesiile
care s-ar putea recita – poţi recomanda
atunci de acolo pentru declamatori”.
Într-adevăr, Coşbuc a fost şi este
încă, probabil, un autor iubit şi declamat
de elevi, profesori, publicul larg.
Prin aceste declamaţii, recitări, a rămas
în conştiinţa celor mulţi. Eu însumi,
în copilăria mea, în satul meu, un
sat despărţit doar de un deal de Hordoul
poetului, pentru prima dată l-am auzit
rostit, cântat şi declamat pe Coşbuc
şi, de-abia pe urmă, mai târziu, l-am
citit. Oamenii de pe Someş, din părţile
Bistriţei şi Năsăudului, îi declamă şi
astăzi, din auzite, versurile şi cred
că în această zonă nu e om care să
nu ştie măcar un vers din Balade şi
idile, din Fire de tort, din Cântece de
vitejie. Unii, care l-au citit şi recitit,
cred, că pot să declame câteva strofe,
dacă nu chiar poezii întregi, chiar
din Ziarul unui pierde vară.
Am putea spune că spiritul critic,
şcoala şi un tip special de empatie
populară îl fac pe Coşbuc să fie un poet
popular, un scriitor, ca şi Creangă, care
poate fi înţeles aproape de oricine,
interpretat în nenumărate moduri
de criticii specialişti şi admirat necondiţionat
de cei nespecialişti (N. Steinhardt,
de pildă).
Critica literară a avut faţă de opera
lui George Coşbuc, de cele mai multe
ori, în contrast vădit cu manualul şcolar,
poziţii şi interpretări inedite. Aceasta
a făcut ca autorul şi opera, la momente
de cumpănă (aprecieri exagerate gen
Dobrogeanu Gherea sau cantonarea
în lectura strictă de manual), să iasă
bine şi chiar să aibă, graţie unor critici,
eseişti, gen Vladimir Streinu, Nicolae
Manolescu, Ion Negoiţescu, Petru
Poantă, Mihai Zamfir, Andrei Bodiu,
şansa de a redeveni un poet proaspăt,
aproape nou, cu câteva bune arierplanuri
pentru poezia modernă, contemporană.
Chiar şi Mircea Zaciu ar trebui amintit.
El s-a pronunţat într-un text scurt, dar
extrem de convingător (un atac dur la
adresa reeditării cărţii lui Octav Suluţiu)
despre un anume simţ critic cu care
ar trebui abordată posteritatea lui
Coşbuc. Era mai mult o atitudine.
Un mesaj sentenţios, un semnal absolut
necesar pentru readucerea, plasarea
lui Coşbuc în actualitate.
Eu unul l-am înţeles pe Coşbuc prin
mijlocirea acestor autori, a acestor
critici. Lor, spiritului lor critic, şcolii şi
acelei „evlavii” populare pe care o
precizam la început, le datorez un
alt fel de lectură, un alt mod de a
înţelege poezia lui Coşbuc. Ei, criticii
literari, m-au făcut să pricep, chiar
dacă nu o arată direct, că poezia
coşbuciană nu stă numai în capodoperele
arhicunoscute, poemele epice de mare
întindere, ci ea se ascunde şi în poemele
scurte, de mică întindere, chiar şi în
stihurile vădit ocazionale. În acest sens,
mi-am făcut antologia mea proprie, în
care am inclus poezii mai puţin ştiute,
mult mai puţin declamate, poezii în
care poate fi întrezărită a anumită
strategie de subtilitate poetică.
E uimitor cum acest poet (dublat
de un mare traducător) reuşeşte să
intereseze şi să retrezească aproape
întotdeauna, mai ales în momente
de criză, de restrişte şi de uitare (precum
cele de astăzi), vocile critice de prim
plan din critica românească şi acestea
să vibreze pur şi simplu prin noi lecturi,
noi analize. E destul să repet trei nume:
Nicolae Manolescu, cu capitolul despre
Coşbuc din Istoria critică a literaturii
române, Mihai Zamfir, cu remarcabilul
său eseu George Coşbuc, nostalgia
clasicismului din Scurtă istorie. Panorama
alternativă a literaturii române, şi Andrei
Bodiu, cu volumul George Coşbuc,
Monografie, antologie, receptare critică.
Există o tradiţie în a-l face mereu
actual pe Coşbuc. Metodele sunt,
deopotrivă, vechi şi noi. Cum vechi
şi nou e însuşi Coşbuc, de fapt.