Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Tradarea pe bază de cotizaţie de Mircea Mihăieş


Într-o lume cu principii, liderii sindicali ar trebui să depună, asemenea călugărilor medievali, un jurământ de cinste, castitate şi sărăcie. Ei ar trebui să promită solemn nu doar că nu vor face compromisuri cu puterea, dar nici nu vor intra vreodată în politică. N-ar fi cine ştie ce greutate: când alegi, în tinereţe, o meserie, să spunem medic, nu se prea întâmplă să te răzgândeşi şi, pe la patruzeci de ani, să vrei să devii inginer! Or, în societatea românească de astăzi, sindicatele au fost furnizoare constante de cadre pentru cele mai variate partide. Cât de calificaţi sunt aceşti oameni, obligaţi prin job-description să presteze o activitate de stânga, pentru una de reformare a unei economii haotice, e la mintea cocoşului.

Când unul dintre liderii "istorici", Victor Ciorbea, a ajuns prim-ministru, s-a văzut în ce consta competenţa sa: în deruta somnoroasă a unui individ obişnuit să contreze conducerile fabricilor, care acum se vedea silit să gândească legi şi proiecte pentru funcţionarea societăţii. Omeneşte, e de înţeles: fascinaţi de ceea ce văzuseră în cadrul negocierilor, ajunseseră să-şi dorească viaţa de lux a guvernanţilor: secretare apetisante, birouri păzite de bodyguarzi, covoare moi, mobilă stil, maşini de lux şi, evident, eterna slugărnicie a celor din jur. De aceea am şi dat exemplul călugărilor!

Dezertarea liderilor sindicali a devenit la noi regula, nu excepţia. Iar dacă n-au trecut în barca guvernamentală, ori se pregătesc s-o facă, ori sunt atât de slabi că nu-i doreşte nici măcar Vadim! După Ciorbea, Mitrea sau Todoran, zilele trecute şi-au recunoscut slăbiciunea Brătianu şi Costin. Într-adevăr, dac-ar avea o brumă de competenţă, ce nevoie-ar avea de cârja politicului? (Ilustrul nume al Brătienilor a mai fost compromis o dată, la începutul anilor'90: atunci, un descendent al familiei s-a ales, în urma prestaţiei hiperjenante, cu porecla "Cartof"! După cum merg lucrurile, nici Matei nu poate aspira la mai mult!) În plus, pactul lor cu Vadim e vorbă goală: ce garanţii au că "supuşii" lor vor vota cu Măscăriciul naţional? Absolut nici una!

În fapt, nici nu e nevoie ca liderii sindicali să treacă de partea puterii. Ei sunt atât de anemici încât aparatul de produs cinism al pesedeilor îi toacă în câteva minute. Recentele negocieri-blitz ale sindicatelor din învăţământ au developat, ca să zic aşa, la modul... didactic această situaţie. Timoraţi, incapabili de-un discurs coerent şi ferm, şefii sindicalişti s-au comportat, într-un talk-show de la "Antena 1", ca nişte slugoi. De-a dreptul respingător era un domn Isvoreanu, care i-a linguşit pe Duvăz şi Athanasiu mai ceva decât un lacheu. Un neinformat ar fi avut impresia că, de la femeie de serviciu la profesor, oamenii din învăţământului românesc urmau să beneficieze de salarii de cinci-şase mii de euro pe lună. Când-colo, tot ce-au oferit năstăsioţii este o mărire anemică de şaisprezece la sută (şaisprezece la sută la salarii de o sută, o sută şi ceva de parai!) şi vagi promisiuni că vor îmbunătăţi condiţiile din şcoli.

Cu excepţia Federaţiei Sindicatelor Libere din Învăţămînt, conduse de Aurel Cornea, celelalte organizaţii ce apără, în teorie, drepturile dascălilor par conduse de nişte inşi căzuţi din lună. Ori sunt atât de naivi încât să fi înghiţit pe nemestecate găluşca cu douăzeci şi şapte la sută, ori de-a dreptul ticăloşi. În a doua ipoteză, i-au tras pe sfoară, mână în mână cu miniştrii, pe profesori. Că năstăsioţii nu dau doi bani pe onoarea profesorimii o dovedeşte uriaşa grosolănie de-a face o ofertă valabilă doar câteva ore: de la şapte seara la zece dimineaţa! Culmea e că reprezentanţii a jumătate dintre sindicalişti, în loc să le dea domnilor guvernanţi cu scaunele în cap, le-au sărutat dulce poala şi s-au prezentat în faţa naţiunii ca ditamai învingătorii.

Deşi au ieşit la iveală nenumărate ilegalităţi, ei au tăcut mîlc. Cea mai şocantă dintre ele este că în ultimii nouă ani salariile de bază sunt calculate în mod fraudulos. Conform legii din 1997, prin care s-a aprobat Statutul personalului didactic, sporul de stres şi cel de fidelitate trebuiau incluse în salariul de bază. În fapt, acesta se calculează pornind de la o sumă diminuată. Cu cei vreo doisprezece euro cu care pesedeii au mărit acum leafa, un tânăr profesor poate să-şi plătească tramvaiul sau să cumpăre două, maximum trei, cărţi. O imagine frecventă în orice metrou occidental � oameni citind absorbiţi câte o carte � este exclusă în România. La noi, ori citeşti, ori călătoreşti! (Ori emigrezi în occident, şi le ai pe amândouă!)

Ineficienţa cronică a mişcării sindicale din România te duce cu gândul la o conspiraţie. Aceiaşi şi aceiaşi baroni ne împuie capetele în plicticoase emisiuni televizate, vorbind despre greutăţile tranziţiei, de parcă noi am fi vinovaţi pentru incompetenţa partidelor de la guvernare. Nici unul nu şi-a dat demisia, recunoscându-şi falimentul � decât atunci când s-au cuibărit la sânul partidului pentru care, de fapt, jucaseră în culise. Ei sunt, în oglindă, imaginea miniştrilor şi-a parlamentarilor posesori de jeep-uri nichelate. S-a tot vorbit de salariile profesorilor, dar n-am auzit o vorbă despre salariile liderilor sindicali. Tare mi-e teamă că în ziua când vor fi obligaţi să şi le declare vom avea mari surprize.

Surprize vor fi, de asemenea, în legătură cu afacerile derulate de unii dintre ei. Vom constata că prieteşugul de la televizor cu Puterea e continuarea la lumina zilei a afacerilor derulate împreună mai pe de-ascunselea. Nu ştim exact cum şi cine dispune de imensul patrimoniu al sindicatelor. Cine sunt privilegiaţii care beneficiază de bilete în staţiuni şi pe ce criterii se acordă acestea. Nu ştim cum sunt angajaţi oamenii din subordinea lor. Şi, mai ales, nu ştim cum sunt selecţionate firmele care furnizează servicii.

La câte escrocherii au fost date la iveală în România ultimilor cincisprezece ani, nici nu-mi doresc să aflu ce se întâmplă cu cotizaţia mea. Mă iluzionez că atâta vreme cât mai există un sindicat care nu cedează şantajului guvernamental în primele cinci minute, încă mai e geană de speranţă. Cu toate că a devenit deja o certitudine că domenii precum sănătatea şi învăţământul vor rămâne în eternitate bătaia de joc a politicienilor români. Problema e că această "eternitate" e din ce în cea mai scurtă. Măcinarea prin boală şi decerebrarea vor crea în răstimpul a maximum două-trei generaţii un tip uman care nu se va deosebi cu nimic de contemporanul său din Mongolia sau de semenul său din Galapagos (ştiţi, insula cu monştri!) O populaţie pe care copiii sau nepoţii lui Ponta şi-ai Dacianei vor putea să-i conducă exact în ţarcul pregătit azi de buncii lor.

Ne lăudăm cu performanţele naţionale din învăţământ ("olimpici" şi "mondiali" români câştigă, an de an, premii la marile concursuri internaţionale). S-a creat, astfel, impresia c-ar fi vorba de-o mişcare de masă. Nici vorbă. Acei copii foarte bine pregătiţi (mă feresc de cuvântul supra-dotaţi sau genii, pentru că nu e cazul!) au beneficiat, de regulă, de ajutorul, de îndrumarea, de sacrificiul familiei, şi mai puţin de-al profesorilor lipsiţi de chef, prost îmbrăcaţi, demoralizaţi şi ignoranţi a ceea ce "se poartă" în domeniul lor de specializare. Aşa că domnii politicieni ar trebui să-şi ia labele jos de pe ei şi să nu-i mai folosească drept alibi pentru politica de exterminare a însăşi ideii de român. Iar liderii sindicali înscrişi în partide ar trebui să fie membri în singurul sindicat pe care-l merită: al dezonoarei şi al dezertării de la datorie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara