Există ediţii care stârnesc interesul „tehnic" al specialiştilor, ca realizări de vârf ale disciplinei filologice, şi ediţii care, fără să atingă acest nivel, sunt totuşi de luat în seamă în mod intrinsec.
Fie că propun spre lectură un scriitor uitat sau o modificare de profil a unuia încă actual, asemenea ediţii, cu toate că nu oferă neapărat revelaţii în materie documentară, suscită dezbateri de istorie literară şi interogaţii asupra conceptelor cu care operăm.
Este cazul ediţiei George Topîrceanu - Balade vesele şi triste, apărută nu demult în cadrul colecţiei „Biblioteca pentru toţi" a Jurnalului naţional. Ea nu aduce nimic nou cu privire la textele poetice ale lui Topîrceanu, reproducând doar cu acurateţe ediţia mai veche, de Scrieri alese (vol. I. Poezii), de la Minerva, din 1970, coroborată cu cea de Opere alese din 1959, de la ESPLA. În noianul de ediţii proaste din ultimii ani, e de salutat efortul echipei redacţionale de la mult-vitregita editură Curtea Veche - redactor, Răzvan Năstase - de a furniza cititorului o ediţie pe care acesta să o poată citi în condiţii bune, dar şi, în cazul publicului şcolar, cu ajutorul căreia să poată lucra. Aparatul critic nu este de neglijat, pentru o ediţie utilă (şi-atât): există un tabel cronologic esenţial, cuprinzând datele relevante ale vieţii şi operei scriitorului, un set relativ cuprinzător de referinţe critice şi, mai ales, o excepţională prefaţă semnată de Cosmin Ciotloş. Jucăuş intitulată El minor şi ea majoră?, prefaţa iluminează altfel poezia lui Topîrceanu, nu numai printr-o dezinhibată (faţă de opinia călinesciană, în primul rând) reconfigurare a profilului poetic al autorului, adesea expediat în clişee de critica grăbită, ci şi printr-o interogaţie asupra aspectelor viabile ale unei creaţii amestecate, dificil de circumscris unei formule estetice anume. Altfel spus, criticul se întreabă dacă şi în ce măsură mai este actual George Topîrceanu: întrebare fundamentală în cazul oricărui autor intrat, de ceva vreme, într-un con de umbră critic.
Este un fapt pozitiv că editorii nu s-au zgârcit - cum nu s-au zgârcit la nici una din apariţiile anterioare din cadrul colecţiei - şi au oferit o culegere cvasi-completă a poeziei lui Topîrceanu: volumele Balade vesele şi triste, Parodii originale şi Migdale amare, 24 de texte recuperate din periodice şi 14 postume. Nu sunt reproduse, desigur, variante, iar textele nu sunt însoţite de note explicative, căci nu avem de-a face cu o ediţie critică. Însă îngrijitorii au respectat norma critică a reproducerii textului şi cuprinsului volumelor în ultima versiune antumă. Exigenţă importantă, în condiţiile în care Topîrceanu, autor de succes în viaţă, şi-a reeditat de mai multe ori culegerile, modificându-le arbitrar titlul şi structura. Astfel, dacă ediţia din noua BPT nu este critică, ea este, cum spuneam, superior utilă, în special pentru publicul şcolar preuniversitar. Utilă şi, ca toate celelalte apariţii din colecţie, de un bun nivel grafic şi tipografic.
Dar să revenim la prefaţa lui Cosmin Ciotloş şi la întrebarea conţinută. Mai este actual George Topîrceanu? În ce măsură, în ce grilă de lectură şi la nivelul căror categorii de public? Cât de actuale mai sunt, pe lângă operă, interpretările critice de care aceasta a beneficiat de-a lungul vremii, în special în timpul vieţii autorului? Şi, în sfârşit, cum se împacă măiestria literară evidentă a autorului cu orizontul minor, la fel de evident, al creaţiei sale?
Trebuie subliniat, de la bun început, tactul critic care a guvernat alcătuirea acestui volum. Oricât de popular a fost la un moment dat scriitorul (în anii '30 ai secolului trecut), voga sa s-a stins demult. Condiţia hibridă a discursului său, în care nota umoristică simulează mai mereu un lirism pedestru, banal în fond, l-a împins tot mai mult către lectura didactică, în special a claselor primare. „După Coşbuc şi înainte de Arghezi, Topîrceanu este şi un minunat autor de versuri, deopotrivă instructive şi amuzante, pentru copii", spune Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române (reprodus şi la referinţele volumului de faţă, p. 343). Instructiv este un termen care ne îndepărtează de estetic, prin urmare de arta majoră, după cum amuzant ne îndepărtează de lirism, deci de poezia modernă. În ciuda acestor carenţe, însă, George Topîrceanu rămâne un autor care merită indiscutabil o apariţie în BPT şi, de asemenea, o cercetare a acelor aspecte prin care poezia sa mai interesează cititorul contemporan.
Cosmin Ciotloş navighează cu o precaută inteligenţă critică printre meandrele relecturii acestui autor, posesor al unui discurs inegal şi victimă, de fapt, a propriului succes şi a propriei facilităţi de a versifica. Criticul îşi reprimă tentaţia de a-l salva pe autor cu orice preţ, inventân-du-i - pe urmele pasionantei, dar cam fantezistei interpretări din Istoria... călinesciană - un lirism de care poezia lui Topîrceanu a rămas străină, dar şi ispita de a-l îngropa pe poet sub povara minoratului ce-i defineşte opera. Mi se pare remarcabilă tenacitatea şi maturitatea cu care Cosmin Ciotloş l-a dezgropat pe Topîrceanu de sub ruinele vechilor interpretări, i-a şters de praf chipul şi ni l-a redat, aşezându-l în actualul context de lectură. El nu escamotează condiţia minoră a unei poezii al cărei filon liric, atunci când există, e de o enormă platitudine şi nu vede o contradicţie între această viziune minoră şi evidenta măiestrie literară a lui Topîrceanu. „Ce rămâne valabil astăzi din poetul Topîrceanu? Aş zice că tocmai una dintre faţetele umoristului. Adică ceea ce-l face să fie nu contemporanul nostru (cum cerea o sintagmă cândva la modă), ci exact contemporanul contemporanilor lui: insul activ, implicat în conflictele şi în partizanatele scriitoriceşti, care-şi citea cu fervoare comilitonii şi-şi încânta la diverse şezători literare publicul, tămâind sau otrăvind după situaţie. Într-un cuvânt, cronicarul", afirmă Cosmin Ciotloş (la p. 20), sesizând astfel o posibilă grilă de lectură a scriitorului, în contextul codului literar actual. Este vorba de grila livrescului, capitol la care Topîrceanu, cum spune criticul, excelează: „Ca oricărui meseriaş, când scrie despre scris lui Topîrceanu îi stă bine. Relativismul, disimularea, faconda, răsfăţul, poza îl prind" (p.21). Aşadar, nu atât umoristul, cât manieristulGeorge Topîrceanu mai poate stârni interesul cititorului actual de poezie, cititor antrenat de deceniile post-optzeciste în a descifra jocurile intertextuale şi autoreferenţiale. Poetul poate stârni, cum spune şi Nicolae Manolescu, atât emoţiile autentice ale începătorilor într-ale poeziei, stârnite de meşteşug şi de facilitate, cât şi pe cele indirecte ale cititorului experimentat, ce regăseşte în ele o anume nostalgie pentru propria ucenicie într-ale artei. Aş adăuga că nu este de neglijat, în ordinea diversificării modalităţilor de expresie poetică în societatea postmodernă, nici emoţia de grad secund pe care o induc versurile lui Topîrceanu, atunci când sunt puse pe muzică de interpreţii noştri folk: emoţie inferioară artistic, de acord, dar de care poeţi evident mai importanţi decât Topîrceanu nu au parte, în rândul acelor (tot mai) largi categorii de public care nu se mai întâlnesc defel cu această artă, după ce îşi încheie socotelile cu şcoala...
Subscriu întru totul şi la întrebarea frontală cu care Cosmin Ciotloş (ca şi întreaga ediţie comentată aici) rezolvă chestiunea minoratului: „avem o literatură atât de mare încât să ne permitem luxul de a-l ignora?" (p. 25). Fireşte că nu, iar ediţia cvasi-integrală Balade vesele şi triste ne ajută să recuperăm ceea ce se mai poate recupera din acest poet bizar, reintegrându-l, pe un alt palier conceptual, codului poetic în uz.
