Hristina Doroftei: Colecţia OPERA
POETICÃ, apărută în 2016 la Editura
Paralela 45, sub coordonarea şi
îngrijirea lui Călin Vlasie, îşi propune
să adune toate volumele de poezii
publicate până acum de către poeţi
români reprezentativi. Până acum,
în această colecţie au fost publicaţi,
pe lângă dumneavoastră, Ioan Es.
Pop, Emil Hurezeanu, Adrian Alui
Gheorghe şi Aurel Pantea. Cum aţi
primit această idee?
Liviu Ioan Stoiciu: Seria de autor
Opera Poetică (cu cărţi-emblemă
ale unor autori în viaţă) e un proiect
de anvergură al unui editor care se
respectă. Iar Editura Paralela 45 a lui
Călin Vlasie (poet de valoare) trece
astfel pe primul loc între editurile care
promovează literatura română constant,
la cel mai înalt nivel (nu întâmplător
el „l-a obligat” pe N. Manolescu să
definitiveze „Istoria critică”). Personal,
continui să mă mir că promovează
poezia originală, mai mult sau mai
puţin reprezentativă (poezie „care
n-are cititori”, în general; rămâne un
gen de nişă, pe care librăriile şi bibliotecile
publice îl evită). Îmi scot pălăria în
faţa generozităţii editorului… Cum
am primit ideea apariţiei în această
colecţie Opera Poetică? Iniţial, cu
bucurie, că pot oferi ediţia definitivă
a „operei” mele. Mai apoi, cu inima
strânsă, amintindu-mi că eu nu am
cititori, de fapt, şi că provoc pagubă…
Călin Vlasie, coordonatorul Colecţiei
OPERA POETICÃ, a pus bazele unui
Cenaclu literar, qPOEM,
www.qpoem.com, care a devenit un
fenomen naţional ce urmăreşte
relansarea lecturii de poezie. Într-o
lume a vitezei, a superficialului,
lectura are şanse să învingă?
E un fenomen virtual cu totul
surprinzător acest qPoem: până la el
existaseră bloguri şi conturi cu poezii
publicate zilnic pe Facebook, inclusiv
de grupuri constituite pe o anumită
temă literară sau de poeţi consacraţi,
dar n-au provocat nici o febrilitate,
apărea câte un like, o sută de like-uri
şi atât. Pe acest cont Facebook intitulat
qPoem (şi qProză, mai nou) invitaţia
la lectură a fost explicită, în mişcare,
cititorul fiind invitat să dea „notă” sau
să scrie un comentariu favorabil sau
nefavorabil, contând pe postări ale
autorilor de poezie care voiau să intre
într-o confruntare sau competiţie
publică. Trebuie să ai curaj să publici
un poem pe acest cont-cenaclu, ştiind
că gusturile de cititor de poezie (cu
acces pe Facebook, în principal tineri)
e atât de delicat, ca valoare, când nu
ţine cont de criteriul estetic. Călin
Vlasie, editorul cu fler comercial, a
plusat, văzând abundenţa de „poeţi”
pe acest cont şi le-a propus să apară
cu o carte a lor, ceea ce a dus la o
adevărată efervescenţă – sigur, contând
pe o selecţie „simpatică” a unor critici
literari (puşi să-i prezinte pe cărţile
apărute). Entuziasmul celor de pe
Facebook, cititori ai postărilor pe qPoem,
n-a încetat nici azi. Rămâne de văzut
cum se va face valorizarea acestor
cărţi. Sigur, nu e de ajuns să publici
o carte de versuri să fii numit „poet”
(nu sunt de ajuns nici zece cărţi,
dacă n-ai susţinere critică), dar asta
nu mai e treaba editorului. Călin Vlasie
le-a deschis editura celor ce postează
poeme de calitate pe Facebook (pe
qPoem), mai departe autorii… N-am
răspuns la întrebare, dacă lectura are
şanse să învingă într-o lume a relativizării.
Personal, sunt pesimist. Întrebaţi autorii
apăruţi în colecţia qPoem dacă-i citesc
şi pe alţii, în afara celor cu care se simt
solidari acum, conjunctural, apăruţi
la Editura Paralela 45...
Ambele colecţii noi din acest an ale
Editurii Paralela 45, OPERA POETICÃ
(cinci volume) şi qPOEM (13 volume),
ca şi mai vechea colecţie AVANPOST,
iniţiată de Călin Vlasie şi de regretatul
Gheorghe Crăciun, sunt axate pe
poezie, iar unii autori din colecţia
qPOEM se află la debut şi pot fi sensibili
la critica literară. Pe dumneavoastră în
ce mod v-a afectat receptarea critică
de-a lungul timpului? Acest aspect se
poate deplasa şi în zona relaţiilor de
prietenie?
Fără receptare critică „pe bune” (nu
a „prietenilor”), eu n-aş fi existat. Eu
am debutat şi publicat într-o lume
literară severă, la care a contat nivelul
estetic al cărţii şi al operei. În condiţiile
în care am citit întreaga poezie românească
apărută până să debutez eu, şi am putut
să fac tot felul de comparaţii, să reacţionez
subtextual la ceea ce mi se părea depăşit.
De la douămiişti încoace s-a produs o
ruptură, în majoritate ei se mulţumesc
doar cu „îmi place” şi sunt mulţumiţi
dacă grupul din care fac parte îi aplaudă
cu „bravo” (reflex al străzii), nu-i mai
interesează dacă au într-adevăr calitate
estetică textele lor, e de ajuns „succesul”
şi fluierăturile de admiraţie (ale amicilor).
La ei funcţionând certitudinea, nu
îndoiala. Ei nu dau doi bani pe poezia
apărută în comunism, deşi acolo e
„greul” poeziei, de la şaizecişti (Leonid
Dimov, Gellu Naum, Nichita Stănescu,
Marin Sorescu, Mircea Ivănescu) la
şaptezecişti (Virgil Mazilescu) şi optzecişti
(Traian T. Coşovei, Mariana Marin, Ion
Stratan, să dau doar exemplul celor
dispăruţi, care-mi vin acum, luat din
scurt, în minte). Sigur, sunt lideri
douămiişti care au captat şi atenţia celor
ce au scris şi publicat până la ei, poeţi
şi critici bătrâni, care i-au debutat şi
susţinut moral – liderii douămiişti sunt
vedete credibile azi şi din acest motiv.
Care este autorul din colecţia
qPOEM care v-a atras atenţia? Ce
sfat i-aţi da?
Regret, n-am nici o carte din colecţia
qPoem. Ştiu cum scrie (bine) Ioan
Barb, de exemplu, dar n-am cartea
lui din colecţia qPoem. Să-i dau un
sfat? Să meargă pe mâna lui. Să fie
inspirat! Eu nu dau sfaturi. Am crescut
în singurătate, n-am avut modele şi
nu m-au interesat sfaturile nimănui.
De ce preferaţi poezia, prozei? Este
o alegere sau un destin?
Intuitiv, poezia s-a instalat în primplan:
de la 14 ani, în 1964, scriu
poezie „regulat” (aveam „reviste” ale
mele scrise de mână, pe coli A3 îndoite,
dublate, pe care trebuia să le „umplu”
cu texte originale ale mele, poezia
era pe prima pagină de fiecare dată;
în aceste „reviste” ale mele am debutat
şi în poezie, şi în proză sau în jurnal,
şi în teatru, şi în publicistică; le citeau
colegi de liceu teoretic-umană, la
Adjud, profesori, rude, cunoştinţe).
Poezia are legătură cu avatarurile
psihicului, mereu m-am lăsat în voia
Domnului – dacă am simţit mai mult
„nevoia” să scriu poezie, am scris,
aşa a ales deficitul sau surplusul
de sensibilitate. În proză raţionalizezi
lucrurile, trebuie să ai un subiect. În
poezie totul curge de la sine, natural;
prin poezie încerci să te îmbunătăţeşti
duhovniceşte, spiritual.
Cum a fost PRIMA întâlnire cu
poezia? A fost „coup de foudre” sau
a venit „picătură cu picătură”?
Nu ştiu exact ce a declanşat şi când
am scris prima poezie, păstrez o poezie
de dragoste de la 11 ani, atunci am
fost… dezvirginat de o tânără de 21
de ani într-un prepeleac (ea-şi păzea
via, era aproape de Cantonul 248, Halta
CFR Adjudu Vechi, unde eu am copilărit
până în clasa a VII-a, când am fost
mutat la oraş, la 4 kilometri, la Adjud).
Poate eram îndrăgostit… Eram un
cititor al bibliotecii comunale din Adjudu
Vechi, în casă (Cantonul 248 era locuinţa
de serviciu a tatălui meu) nu aveam
cărţi de poezie. Citeam poezie clasică,
singura acceptabilă (prezentă şi în
manuale). N-aveam idee atunci de
istoria poeziei la români. Scriam spontan
cu rimă, precum Coşbuc, până ce am
descoperit poezia „modernă”, preferândul
pe Bacovia… N-am să uit niciodată
ce am păţit atunci când mi-am dactilografiat
primele poeme (la un birou de copiat
acte, contra cost, la Adjud) şi dactilograful
m-a luat peste picior, că de ce scriu
cum scriu, odată ce Coşbuc a scris mai
bine; atunci m-am despărţit pentru
totdeauna de poezia cu rimă, artificioasă,
tehnică (extrem de greu de scris,
negăsind rime)…
În prefaţa primului volum din cele
cinci ale OPEREI POETICE (Editura
Paralela 45, 2016), carte care
conţine volumele de autor şi
ciclurile publicate în volume
colective, din perioada 1978-1989
(„La fanion”, „Caietul Debutanţilor
1977”, „Caietul Debutanţilor 1978”,
„Inima de raze”, „Când memoria va
reveni”, „Antologate”, „O lume
paralelă”), Răzvan Voncu afirmă că
„Poetica personală a lui Liviu Ioan
Stoiciu a influenţat poetica de grup
a optzecismului, ca şi felul în care
aceasta era înţeleasă de critică,
într-o măsură la fel de mare ca aceea
în care s-a lăsat ea însăşi modelată
de grup.” Pornind de la această
aserţiune, cum v-aţi defini lirismul?
Editarea primelor mele patru cărţi
de poezie mi-a dat ocazia să mă
recitesc în amănunt (făcând corectură
la ceea ce s-a cules pe computer), de
regulă nu mă recitesc şi toată viaţa
nu m-a interesat de unde vin şi unde
mă duc la masa de scris, n-am
conştientizat în profunzime „condiţia
de poet”. Nu m-am gândit la mine,
pur şi simplu.
Recitindu-mă, am luat seama că, scriind spontan, intuitiv, vin pe direcţia
poeziei de avangardă (care în România este subestimată, neînţeleasă, marginală,
pusă de unii critici „fără organ” la index). Cum mi-aş defini „lirismul”? Păi:
reverberări ale subconştientului, structuri suprapuse, sugestii inedite (în condiţiile
în care fragmentarismul e literă de lege la mine; aşa gândim, fragmentat, în mai
multe direcţii), viziuni nerostite, limbaj propriu (eu am făcut caz de oralitate).
„Atipic” fiind, mi-am construit de la sine un sistem de autodezvoltare (în bine
sau în rău, „revelaţia” având regim restrictiv)… Îi mulţumesc şi pe această cale
criticului Răzvan Voncu, simţului său de receptare – ţinând cont că a trebuit să
aştept şase ani să se înveţe critica din anii ’70 (când participam la concursurile
editoriale de debut) cu felul meu de a scrie, amestecând liricul cu epicul (care avea
să se numească „optzecist”), e posibil să fi fost un precursor al optzeciştilor, cât
de cât. Neuitând că eu locuiam la Focşani, rupt total de cei ce frecventau
Cenaclul de luni la Bucureşti, Echinox la Cluj sau Junimea Nouă-Dialog la Iaşi –
şi scriam în anonimat în anii ’70 în aceeaşi cheie.
Dinu Flămând, în Amfiteatru, Anul XVI, Nr. 2/182 din 1981, consideră volumul
dumneavoastră de debut, „La fanion”, ca fiind „un elan, o exaltare a tuturor
senzaţiilor, care înving ariditatea eliptică.” Cum a evoluat relaţia
dumneavoastră cu scrisul de-a lungul celor treizeci şi şase de ani (de când aţi
debutat la Editura Albatros cu „La fanion” şi până la volumul OPERA
POETICÃ)?
Am scris versuri continuu (nu în fiecare zi, ci atunci „când mi-a venit”, uneori
şi de trei ori pe zi, alteori o dată pe lună), m-am profesionalizat din mers. Spre
deosebire de majoritatea poeţilor, care scriu la fel toată viaţa, îmbunătăţind
tematica, rămaşi însă pe acelaşi stil, eu am depăşit faze la masa de scris şi am
scos cărţi care nu seamănă una cu alta, dându-le o personalitate independentă.
Vreau să spun că nu m-am cantonat într-o formulă de scris (ceea ce provoacă
nedumeriri criticilor, care nu acceptă să-ţi schimbi „stilul recognoscibil”). Am
nevoie de mulţi ani (cinci, dacă nu zece ani) să evoluez, cum spuneţi dumneavoastră,
să ard o nouă etapă şi să-mi găsesc un alt făgaş, alt timbru. În subteran,
fireşte, firul roşu se păstrează, cine mă citeşte cu atenţia îmi recunoaşte „arta
cuvintelor”.
În textele dumneavoastră, critica literară observă delimitarea de generaţia
optzecistă, fiind considerat autorul unei „versificaţii singulare, foarte
sugestive” (Gheorghe Perian). Ce îl diferenţiază cu adevărat pe Liviu Ioan
Stoiciu, poetul?
Vorbim de alte „standarde estetice”? Scriind spontan, probabil că ating
coarda liricului „preraţional”, brut, expresia poetică luând-o înaintea gândirii.
O poezie a sufletului, la mine, nu a minţii – asta m-ar diferenţia radical faţă
de colegii din generaţia optzecistă. O poezie a unei schimbări de accent
existenţial şi a unor inadecvări personale? O poezie a unei identităţi de
limbă română, care percepe nu numai emoţia acestei lumi, ci şi fluxul
primar al emoţiei unei alte lumi, complementară, invizibilă, „metafizică”. O
poezie a unei strategii de valorizare universal valabilă.
Primul volum din OPERA POETICÃ este deschis de ciclul „EVOE!”. Ne puteţi
dezvălui care este textul ce închide volumul cinci al OPEREI POETICE? Cum
puteţi rezuma perioada trăită de dumneavoastră între primul poem apărut în
volumul de debut şi ultimul poem, cel care încheie OPERA POETICÃ?
Să subliniez că în Opera Poetică n-am făcut nici o modificare, nici o virgulă n-am
scos, n-am adăugat sau modificat nici un cuvânt, considerând că fiecare carte are
destinul ei, că „aşa i-a fost să fie” (deşi mi-au fost cenzurate volumele „Inima de
raze”, „Când memoria va reveni” şi „O lume paralelă”, volume primite de critica
literară ca atare; ar fi fost o tâmpenie să le modific, să adaug poemele scoase de
cenzură sau versurile modificate). Volumul cinci al Operei Poetice? Nu vor fi cinci
volume, ci trei-patru, probabil (e estimarea coordonatorului colecţiei, Călin
Vlasie) – cum pot rezuma perioada trăită de la prima la ultima mea carte de versuri?
36 de ani… Mă tem că poezia mi-a inventat o altă realitate (o altă lepădare de
sine – postmodernă, relativizantă; dacă nu cumva nu e o maladie), în care mă
regăsesc, ea m-a reconstruit în interior şi mi-a tot rafinat plăcerea creatoare…
