Odiferenţă semnificativă este între receptarea de primă instanţă a cronicarului şi cea, ulterioară, a istoricului literar. Desigur că nu se poate vorbi despre specificităţi etanşe, dat fiind că un critic al actualităţii evaluează operele noi după o scară de valori şlefuită în timp de verdicte anterioare; dar diferenţa vine tocmai din aceea că un cronicar nu se poate raporta, ca un istoric, la opinii avizate asupra cărţii despre care – primul – scrie. În timp ce la istoricul literar contează punerea în perspectivă şi capacitatea integrativ-interpretativă, cronicarului îi sînt necesare gustul şi intuiţia.
Cu atît mai mult la un poet de o originalitate şocantă, precum Liviu Ioan Stoiciu, care venea în lirica deceniilor opt şi nouă cu versuri aflate la antipodul celor rafinate şi calofile ale „şaptezeciştilor”. Şi cu atît mai apreciabilă este performanţa lui Ion Pop de a nu respinge această poezie în 1980, ci, dimpotrivă, de a o întîmpina aproape entuziast, cu identificarea unui anumit program („o cît mai profundă contaminare a poeziei de realitatea imediată” şi o ridicare a „datului” cotidian „la condiţia simbolică”). O asemenea radiografie, făcută şi cu menţionarea rolului important al lui Ştefan Aug. Doinaş (poetul deja clasicizat îl prezentase în 1974 pe tînărul său coleg în „Familia”), aducea o limpezire dacă nu a poeziei lui Stoiciu, în mod cert a receptării ei, orientînd cititorul prin aluviunile discursului miticbiografist desfăşurat în La fanion. Cum se întîmplă în cazurile frumoase, volumul a fost şi premiat de Uniunea Scriitorilor, dovadă în plus că pe vremea aceea – fie ea şi a socialismului real – criticii veritabili, ca şi poeţii, îşi respectau meseria şi vocaţia.
Recitit azi într-o a doua ediţie, la treizeci şi cinci de ani de la prima, La fanion îşi păstrează prospeţimea, „rugozitatea” poetică şi naturaleţea limbajului rezistînd mai bine decît calofilia şi armonia compoziţională. Stoiciu şi-a lucrat totuşi meticulos poemele, ele fiind părţi ale unui întreg narativ, după un scenariu în care angoasa modernistă se pierde în explorarea vîrstelor lăsate în urmă şi deopotrivă în euforia limbajului care, simultan, o codifică şi o deconstruieşte. Poemele aduc simbolurile, personajele antice, situaţiile mitologice în realitatea prozaică a unui canton feroviar şi, după ce le tăvălesc bine prin praful românesc, le dau o strălucire nouă: a unei copilării şi adolescenţe impregnate de ele, a unei existenţe aflate la începutul ei în care personajul locului modest e bîntuit de imaginarul toposurilor legendare.
Sorescu descoperise deja, în La Lilieci, savoarea postmodernă a oralităţii contrapunctate ironic şi filonul nesecat al situaţiilor de viaţă reinterpretabile categorial. Tînărul Stoiciu face un pas mai departe şi, mai degrabă din instinct de poet decît din lecturi aplicate ale postmoderniştilor americani (cazul „lunediştilor”), recompune aura mitologică pe care tocmai o spulberase. Nu recuzita contează şi nici măcar acest juvenil mimetism cultural. Stoiciu, departe de a se ruşina de experienţele copilăriei, le focalizează din unghiuri diferite şi le introduce în substanţa propriei poezii, care aproape că face una – la el – cu limbajul poetic. Aşa cum copilul, în geniul său mimetic, asimilează cele mai exotice personaje, situaţii şi experienţe, un poet de originalitatea lui Stoiciu a fost capabil să integreze obiectul şi subiectul poeziei, naraţiunea biografică şi limbajul de identitate artistică. Poemele sînt, totodată, stranii şi familiare, pline de sugestii simbolice şi în acelaşi timp tranzitive, desfăşurate şi scurtcircuitate, începînd concluziv şi sfîrşind descriptiv: „Deci: tămîie, vin şi carne de bou… ă… să/ mă prezint: sînt zeu, mare, din cer, coborît, elev/ în clasa a treia (acum/ în vacanţă) la Adjudu-Vechi, abur, să/ învăţ buchia şi numerele pe fata/ picherului… bun… dar/ să mă aşez (în jurul altarului, de iarbă, la/ ospăţ, pe jumătate culcat, sprijinit în/ cot, pe o pernă, abia îmbăiat şi/ cu corpul uns cu untdelemn…) aşa,/ da?... nu!... bă, fii/ atent… of, fii natural: eu o/ să frec masa, în colibă, cu izmă verde şi/ o să pui: măsline, coarne de toamnă (păstrate/ în drojdie), cicoare, hrean, caş şi ouă proaspete,/ coapte… tu, încălţat în sandale cu aripi şi în/ mînă cu o baghetă (din doi şerpi/ încolăciţi), vei gusta întîi,/ în pahare de fag, o băutură/ dulce, amestecată în vas de argilă, din făină, de orez/ şi din miere şi îmi vei lăuda/ bunătăţile… vei servi, mort de foame, din toate şi.../ şi… ei?... închide ochii, să/ nu te uiţi, stai aşa… poftim: nuci, smochine, prune,/ curmale, mere, struguri… şi fagure!... bravo!.../ după ce mănînci, înţelegi, o/ să aprind făcliile şi o să te las, cît spăl eu vasele,/ să şezi întins, în patul/ din piele de oaie, din marchiză… pe urmă…// Hermes!... hei!... sar în sus, mă sperii: tata!.../ (venea, după două luni, din detaşare, de pe şantier, la/ CFR)... ă-lei, mă, băiete, mă… visai?... (apro-/ bînd din cap, priveam la el, fix: era tuns/ scurt şi îşi lăsase mustaţă…) pe carte, de şcoală,/ ai mai pus tu mîna?... ă… păi, tocmai/ am venit, bre, de la bucată (de la/ sapă, la păpuşoi): ma-mă!... tresării eu, fericit,/ văzînd că el îmi surîde, roşu la faţă, cu privirile/ în altă parte: ce/ ai adus?... zi!... ghici!... şi ieşind el afară, urs/ se întoarse repede: o trotinetă!... trotinetă!..., şi/ deodată, simţii, aşa, că am devenit, pe loc, un/ uriaş cu şase braţe şi… şi îi îmbrăţişam, lui,/ picioarele, pînă/ îi dădeau lacrimile” (Deci: tămîie).
Textul este amplu şi impredictibil, răsucit pe un fir inobservabil în complicata ţesătură. Abundă punctele de suspensie, ca şi cum autorul discursului poetic, reproiectat în conturul personajului care îşi trăieşte copilăria la Cantonul 248, nu ar şti ce urmează de la un vers la altul. Acestea sînt tăiate în mijlocul unei propoziţii sau chiar după o prepoziţie („la/ ospăţ”, „la/ CFR”), Stoiciu fragmentînd prin versificaţie ceea ce tocmai desfăşurase printr-un limbaj dramatizat-colocvial.
În primul pas, autorul depoetizează poezia, făcînd-o să ia formele şi despletite, şi repetitive ale comunicării obişnuite. În al doilea, o reorganizează într-o compoziţie extrem de strînsă, cu subtilităţi de insolitare, cum va observa Nicolae Manolescu, „în aşa fel încît clauzula să nu coincidă niciodată cu pauza sintactică”. Impresia de stranietate a acestei poezii se datorează şi faptului că din atîtea texte aglomerînd – fie şi mediat – imagini şi embleme mitice lipseşte complet retorismul. E o ruptură între materialul desfăşurat prin versificare şi versificarea însăşi, o desolemnizare urmărită nu în „poante”, ca la Sorescu, ci în eliminarea efectelor care, odată atinse, ar fi înscris retrospectiv poemul în logica unei cauzalităţi artistice.
Efectul acestei poezii fără nici un fel de efecte este uimitor, tînărul Stoiciu obţinîndu-l, iar şi iar, pe toată întinderea volumului La fanion. Să mai vedem un exemplu în care „nouăzecismul” lui Cristian Popescu şi Ioan Es. Pop este, în limbajul de o ruptă discursivitate şi cu o stranie plasticitate a banalului, anunţat de un poet făcînd „optzecism” fără s-o ştie: „din loc în loc, pe terasament, ciorile, pietre/ mai mari, ascuţite, mă tăiau în tălpi: mergeam tot/ desculţ, din traversă în traversă, pe linie, după/ ce trecea un mărfar, pă-/ săruică, înaltă cît un copil, tot ciugulind bobiţe,/ pînă ajungeam în cer: aici, numai/ ce un înger, cu o petală, de trandafir, în gură, după/ ce se hlizeşte, face o piruetă, se/ mai şterge o dată la ochi şi zice: în definitiv,/ intrarea e liberă… îmi dădu să mănînc, în/ pahar o caisă şi îl servii şi eu, atunci, cu/ un şoric, o bucăţică, luată în buzunar, de acasă să/ îmi ţie de foame şi să mai stau o oră, acolo, în plus,/ cu vaca, pe zonă… îmi făcu/ semn să nu mă uit, că/ are o surpriză şi întoarse placa, la gramofon: lo-/ calul ăsta de noapte, al nostru, continuă/ îngerul, e şi împărăţie şi sală de gimnastică: danţ,/ deci… ba, nu, somn uşor, frate…, îi răspunsei şi/ eu, în genunchi şi cu palmele împreunate, cum/ mă învăţase tata, cînd îi povestisem, prima/ oară, de o asemenea/ feerie şi mă făceam că adorm: somn uşor, frate…”. Din această primă parte a unui poem alţi autori ar fi putut face un ciclu sau chiar un volum întreg, într-atît e de plină de sugestii, semne, urme şi proiecţii metafizice în sfera cotidianului. Dar tînărul Stoiciu îl continuă, cu o neobişnuită, la un debutant, forţă poetică: „şi numai ce scoteam creionul chimic şi/ umezeam cîte un loc, pe picioare, pe mîini, pe/ burtă, mă rog, peste tot unde puteam/ scrie, pe mine, să nu uit ce am văzut acolo, repede, în/ transă, ca vis: tranşee, cozi de vulpe la pălărie, gard de mă-/ răcini, motani verzi, fanioane CFR nou-nouţe,/ flanele de casă, de lînă, cariere de ghips, mătasa/ porumbului… căpcăuni, mingi de foc, scripcă,/ behăieli de capră, poezii (poezii?...), lanuri de orez,/ puşti cu alice, picături de pus în ochi, scrum şi corturile/ ţiganilor, rouă… şi mai ştiu eu ce… ehe!...” (Din loc în loc, pe terasament).
Poezii?... Poezie.