S-au făcut, la începutul săptămânii, 121 de ani de la moartea lui Alecsandri. Durata, dincolo de oarecare simetrie, nu este ceea ce se cheamă o cifră rotundă. Chiar şi aşa, nu-i rău, cred, să vedem ce mai rămâne din poetul pe care Eminescu îl gratula, tot întrun august, de-acum 141 (sic!) de ani, cu vorbele rămase celebre: şi-acel rege-al poeziei...
De ce era Alecsandri rege? Până ca Eminescu să-i facă recunoscătoare cunoştinţă, publicase, în ’52 şi ’53, două volume de Poezii poporale. Tot în ’53 apar Doine-leşi lăcrămioare-le. În ’68, „Convorbiri”-le publică pasteluri. Îi apăruse bună parte din ciclul „Chiriţelor” şi „Dacia literară” îi tipărise, încă din 1840, Buchetiera de la Florenţa. E o schiţă de operă care se poate, de bună seamă, întregi cu piesele jucate, cu poeziile ocazionale, cu prozele pe care le primeşte, în 1855, nou-înfiinţata Românie literară. Privind, însă, lucrurile de la distanţă, Alecsandri nu are, în 1870, alura unui autor complet. Mai degrabă, pe aceea a unui june înzestrat, care nu se poate hotărî. Să fi strecurat mult mai tânărul Eminescu, în formula, protocolarstră ină de orice apreciere critică, veşnic tânăr şi ferice, o temeinică ironie? Fireşte, tinereţea, cu tot entuziasmul ei uneori facil, nu i se poate imputa lui Alecsandri singur. E, să zic aşa, o boală de generaţie. Doar că, unde pe ceilalţi paşoptişti pare să-i frământe, pe el îl lasă întrucâtva senin. Ajunge să comparăm „până când să ne tot plece cruda, oarba tiranie/ Şi la caru-i de trufie/ Să ne-njuge ea pe noi?” – un fel de nu ne fac ei pe noi al zilelor noastre – din Deşteptarea României, cântarea Revoluţiei de la 1848, cu versurile mult mai sentenţioase ale actualului imn („N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,/ Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;/ Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,/ Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!”) sau cu Anul 1840 al lui Alexandrescu („Ici umbre de noroade le vezi ocârmuite/ De umbra unor pravili călcate, siluite/ De alte mai mici umbre, neînsemnaţi pitici./ Oricare sentimente înalte, generoase,/ Ne par ca nişte basne de povestit, frumoase,/ Şi tot entuziasmul izvor de idei mici.”) ca să vedem că aerul timpului, cu toată concentraţia lui de patetism, se descarcă, în preajma lui. Poetul versifică şi trece mai departe.
Nu altceva sunt poeziile de dragoste, sau de natură, decât consemnări. „Mă hotărâi a-i da pace şi deschisei gazeta”, opţiunea îmbrăţişată de personajul-martor al Buchetierei de la Florenţa faţă cu un prăpăd sentimental, prin care trece amicul V***, este, păstrând proporţiile, o artă poetică. Fericirea lui Alecsandri vine din netulburare.
Mai departe, exemplele lui Eminescu din pomenita caracterizare anticipează lira multicoloră cu care-l va vedea înzestrat Maiorescu, ani buni mai târziu. Greu, dacă nu cu neputinţă de prins într-o formulă. Epigonii înşiruie etichete, cheamă în scenă personaje plate, axate pe o trăsătură care se reţine din ele. Alecsandri singur este distribuit într-o varietate deconcertantă de „meserii”: de îndrăgostit şugubăţ, în manieră folclorică, de povestitor care ţine cheile fabulosului, de meşter de legende istorice. Având, în toate, o tehnică de pastelist. Ştefan este „zimbru sombru şi regal”, însă ceea ce Alecsandri scoate din încordarea istoriei sunt „dulci icoane”. Dridri trăieşte o dramă, banală, poate, dar antrenând examene de conştiinţă pentru care proza vremei nu e, de bună seamă, pregătită. Ce rămâne? Un râs printre lacrimi, spune Eminescu, fiindcă lucrurile, în urmă, se aşază.
Deşi legătura dintre ei, chiar şi pe filiera dramatică, este subţire, aş completa portretul lui Alecsandri cu sfatul, şi el foarte cunoscut, al lui Caragiale: „Voieşti să cunoşti lumea? Priveşte-o de-aproape. Voieşti să-ţi placă? Priveşte-o de departe.” În vremuri când convenţia era totul, Alecsandri e un convenţional. Un locatar tipic al lumii numite astăzi „societatea care întoarce capul”. Civilizată, fină, nepăsătoare. Fără deranj, fără rătăciri. Oare Dridri îi plăteşte, cu preţul propriei ruine, datoriile celui care-şi cheltuise, nesăbuit, averea pentru ea numai dintr-un admirabil, exemplar simţ al onoarei? Sau fiindcă rostogolirea poveştii spre patetic şi crispat e un risc pe care autorul ei nu poate să-l suporte?