Centenarul antum al istoricului
Neagu Djuvara nu poate fi privit
altfel decât ca un îndoit jubileu
– căci este vorba, riguros vorbind,
de dublarea a cincizeci de ani –
cu valoare naţională. Este pentru
întâia oară în palmaresul scrisului
istoric românesc când un reprezentant
proeminent al studierii trecutului
atinge pragul biologic al unei asemenea
vârste, fructificate pas cu pas, printre
evenimente şi chipuri, înfăptuiri şi
proiecte. Nici Kogălniceanu, nici
Hasdeu, nici Iorga, nici Blaga, nici
Eliade nu au avut această şansă
incredibilă de a-şi putea continua
opera în durata lungă a unei vieţi
atât de generos prezervate. cu deplină
luciditate. Îndrăznesc, de aceea, să
văd, în întinderea vieţii lui Neagu
Djuvara, un triumf al vitalităţii şi al
sănătăţii „genei româneşti”, despre
care vorbea tânărul Eliade, prin
anii treizeci ai secolului trecut, în
publicistica lui.
Dar această longevitate mai are
o virtute aureolată: ea se desfăşoară
în deplină acuitate şi capacitate de
creaţie, păstrând o prospeţime şi o
vitalitate tinerească, departe de orice
pesimism ori de vreo umoare posacă.
La vârsta când alţii obosesc, Neagu
Djuvara continuă să scrie, completând
cu noi pagini o zestre deja impresionantă,
integrată generos patrimoniului de
valori spirituale naţionale.
Remarc aici faptul că Neagu Djuvara
este, printre istoricii veacului, unul
dintre puţinii care – asemenea lui
Vasile Pârvan şi, din nou, lui Iorga,
lui Blaga şi lui Eliade – vădeşte un
talent plural, care se exprimă şi în
convenţia literaturii. Memorialistica
lui şi chiar povestirile scrise cu gândul
la trecutul trăit îl recomandă ca pe
un atent şi subtil condei cu o veritabilă
înzestrare pentru arta cuvântului.
Ar mai fi apoi o calitate de căpetenie
a prezenţei lui Neagu Djuvara în
câmpul culturii noastre româneşti,
dar şi al celei europene: cea de filosof
al istoriei. Reflecţia lui, întreprinsă
la maturitate, pe seama civilizaţiilor
din istoria omenirii, plasându-l întrun
câmp de interogaţii care a dat, în
secolul al XX-lea, nume precum
cel al maestrului său Raymond Aron,
dar şi pe Arnold Toynbee sau pe Eric
Voegelin, rămâne singura contribuţie
în arealul gândirii speculative pe
tema istoricităţii pe care România
postbelică a oferit-o culturii actuale.
Deşi nu a lipsit şi nici nu a fost atât
de rară cum s-a crezut în modernitatea
noastră, preocuparea pentru filosofia
istoriei, care i-a făcut cunoscuţi lumii
mai cu seamă pe A. D. Xenopol, pe
Cioran şi pe Mircea Eliade, şi care
l-a propulsat în centrul admiraţiei
românilor pe Lucian Blaga, nu a
constituit, din păcate, o permanenţă
de preocupări printre profesioniştii
reflecţiei abstracte şi nici printre cei
preocupaţi să descifreze faptul istoric.
Tocmai de aceea, faptul că Neagu
Djuvara a abordat cu curaj, cu dăruire
şi cu competenţă acest areal de
investigaţii, oferind o viziune personală,
este cu adevărat preţios.
El s-a avântat fără ezitări, la vârsta
deplinei maturităţi biologice, în
cercetări care au durat două decenii,
într-un câmp riscant şi supus unei
extrem de exigente evaluări postbelice:
acela al filosofiei speculative a istoriei.
După cum singur observa, aventurile
hermeneutice ale lui Marx, Gobineau,
Danilevski şi Spengler, cu ecou în
ideologiile care au pregătit şi au
acompaniat izbucnirea celei mai ample
conflagraţii mondiale de până astăzi,
au alertat lumea intelectuală într-o
măsură prea gravă pentru a mai fi
privite doar ca nişte incursiuni
cărturăreşti în trecutul omenirii.
Dintre istorici, numai Toynbee a
îndrăznit să se dedice domeniului,
iar faptul că Neagu Djuvara a urmat
o cale paralelă, în perioada postbelică,
abia dacă schiţează un soi de continuitate
în preocupări; nu şi în viziuni. La
rândul lui însă Neagu Djuvara a deschis
o cale în filosofia românească a istoriei.
Pe ea pare că se înscrie şi Coriolan
Babeţi, cu vasta lui viziune despre
paradigma feminină (a Marii Mame)
în succesiunea civilizaţiilor, semn că
la noi creativitatea febrilă şi, în acelaşi
timp, constructoare de arhitecturi
ideatice continuă. Faptul arată că, în
felul lui, fără a avea discipoli, Neagu
Djuvara urmează un drum deloc
înfundat gândirii referitoare la istorie,
la destinul înscris în timp al omului...
Ca istoric deplin conştient că
vremea pozitivismelor factologice
a cam trecut, contribuţiile demne de
interes fiind, de acum înainte, de
aşteptat mai cu seamă dinspre inteligenţa
corelării faptelor şi a interpretării
documentelor, Neagu Djuvara s-a
ocupat mai ales de istoria românilor
în evul mediu şi în vremurile moderne.
El a folosit copios izvoarele narative,
mutând salutar accentul de pe cele
documentare, mai cu seamă oficiale,
al căror rost a fost mereu exagerat
de la pozitivism încoace. Patriotismul
lui nu a luat calea naţionalismului,
preferând să militeze pentru adevărul
istoric nepărtinitor – precum în cazul
teoriei originii cumane a dinastiei
Basarabilor –, şi căutând să refacă,
mai cu seamă din notiţele călătorilor
străini, imaginea românilor în
modernitate. Adept al adresării directe
şi al unui anume firesc al oralităţii,
el a oferit şi o fermecătoare versiune
succintă asupra istoriei româneşti de
la strămoşi până către prezent. Nu
s-a temut, când a fost cazul, nici de
polemicile la temă, purtându-le însă
mereu cu eleganţă şi ferindu-se de
atacurile la persoană pe care unii
dintre partenerii lui de dialog nu s-au
jenat să le încerce.
Rotunjind, de la o carte la alta,
o carieră admirabilă, Neagu Djuvara
ilustrează, de peste un sfert de secol,
în România, unde a revenit odată cu
sfârşitul totalitarismului roşu şi cu
începutul reconstruirii democraţiei,
istoricul deschis, onest, beneficiar al
unei cunoaşteri de primă mână,
angajat în producerea unui discurs
istoriografic flexibil, democrat, eliberat
de multe parti-pris-uri şi clişee
propagate anterior în chip fanatic
sau oportunist. Prin toate, alături de
Lucian Boia (şi de alte câteva nume
mai noi), el ilustrează noua istorie
românească, păşind cu curaj pe calea
înlăturării dogmatismelor şi a rigidităţilor
ritualice în faţa spectacolului fastuos
al trecutului.
Pentru aceste bune motive, Neagu
Djuvara se înfăţişează publicului
cititor ca un spectacol în continuă
ebuliţie al unei tinereţi care nu oboseşte.
Ne bucură pentru acest dar longeviv
şi îi dorim sănătate!