Iniţiativa întemeierii Academiei
Române datează din aprilie 1866.
S-a numit la început „Societatea
Literară Română”. Adunarea pentru
întemeierea „Societăţii...” nu s-a
putut ţine în 1866 din cauza unei
epidemii, s-a amânat cu un an, şi
membrii fondatori au fost convocaţi
din nou pentru sesiunea din august
1867. Consider că aceasta este
data înfiinţării Academiei Române,
care între 1867-1879 s-a numit
Societatea Academică Română; din
1879 se va numi Academia Română,
iar din 1948 Academia Republicii
Populare Române; în 1985 îşi schimbă
denumirea în Academia Republicii
Socialiste România, iar în 1990 se
revine la denumirea Academia Română.
La întemeierea Societăţii Literare
Române (1866) au participat intelectuali
de prestigiu din toate provinciile
româneşti, inclusiv aromânii din
Peninsula Balcanică.
Printre membrii fondatori s-a aflat
şi marele cărturar ardelean, Timotei
Cipariu (1805-1887) „dascăl mare-
al românimei, fala Şcolilor din Blaj”;
este ales vicepreşedinte al Academiei
şi preşedinte al secţiei de filologie a
Academiei Române. Primul preşedinte
al Academiei Române a fost Ion Heliade
Rădulescu, dar o fotografie de epocă,
înfăţişând , membrii Societăţii Academice
Române la 1867, îl prezintă pe Timotei
Cipariu, în centru – ca personalitatea
cea mai importantă.
Înştiinţat încă din 6 mai 1866 –
de către ministrul Instrucţiunii C.A.
Rosetti de alegerea sa – Timotei Cipariu
solicită Mitropoliei blăjene un concediu
mai lung pentru a putea participa
la lucrările Societăţii Literare Române,
rugându-l, totodată, pe mitropolit să
intervină pe lângă guvernul Ungariei
ca să-i recunoască această numire şi
să-i elibereze paşaportul necesar
pentru a putea trece în Principatele
Unite.
Amânată din cauza epidemiei
cu mai bine de un an, membrii Societăţii
au fost convocaţi pentru august 1867;
din cauza întârzierii eliberării paşaportului,
Timotei Cipariu nu s-a putut prezenta
la data deschiderii Sesiunii. Fiind
considerat cel mai erudit şi competent
cărturar român în probleme de lingvistică
este invitat stăruitor prin alte câteva
telegrame: „Telegramă. – 18/8,1868,
Bukarest – Venerabilului Canonic
Tim. Cipariu – cu poşta Blasiu (Ardeal).
Sunteţi cu nerăbdare aşteptat, marea
parte a membrilor deja au sosit. Curând
urmează deschiderea. Director Urechea;
Telegramă 2/9 1868 – D-lui Timotei
Cipariu preposit Blasiu. Lipsind
I
majoritatea cerută Societatea Academică
nu poate urma lucrările sale, deci
onorarea Societăţii pretinde imperativ
venirea D-voastră. Preşedinte Heliade
Rădulescu.”
Reportajul călătoriei, un adevărat
triumf este scris de Timotei Cipariu
şi publicat în paginile „Arhivului...”
pe care-l edita chiar din 1867 la Blaj,
toată intelectualitatea din Transilvania
şi din Ţara Românească, întâmpinân-
du-i sărbătoreşte, cu admiraţie şi
recunoştinţă şi, mai ales, cu nădejdea
unei apropiate unităţi naţionale,
pregătită şi prin această cea mai înaltă
instituţie culturală. Acesta este sensul
cuvântării la serbarea inaugurării
solemne a Societăţii Literare Române
(1/13 august 1867), cu idei asemănă-
toare celei rostite cu şase ani în urmă
la întemeierea Astrei: „Domnilor!
Simţul naţional s-a deşteptat în toată
românimea. Naţiunea română a venit
la conştiinţa poziţiunei, carea i se
cuvine între naţiunile Europei; ea
va face toţi paşii cuveniţi pentru a
ocupa această poziţiune cu demnitate.”
La 1 septembrie 1867 în plenul
Societăţii Literare Române rosteşte
un Cuvânt despre istoria limbii româneşti,
pagină antologică a oratoriei academice.
Limba română, consideră Timotei
Cipariu, s-a născut odată cu poporul
român „fiindcă în viaţa unui popor
pot foarte multe să lipsească la început:
cultura, industria, ştiinţa, arta şi altele,
dar limba nu poate să lipsească nece
unui popor. Ea se naşte odată cu el,
creşte şi se dezvoltă, înfloreşte şi se
vestejeşte, îmbătrâneşte şi moare
odată cu poporul.” Dacă suntem popor
de origine romană, atunci şi limba
noastră are aceeaşi vechime ca şi
poporul: peste două mii de ani. Această
istorie bimilenară a limbii este interesantă
şi demnă de a fi studiată în evoluţia
ei prin toate fazele prin care a trecut.
Elogiul limbii române aminteşte de
celebrul fragment din discursul la
inaugurarea Astrei, oratorul imprimând
şi acum evocării accente de emoţionant
lirism. Limba română, arată Timotei
Cipariu, „a fost interpreta cugetelor,
bucuriilor şi durerilor naţiunii, în carea
mamele au cântat la leagănul scumpelor
sale surcele, în carea s-au cântat
imnele şi baladele, faptele eroice ale
bravilor apărători ai patriei şi în care
fiicele plâng pre dulcii lor părinţi la
ziua cea din urmă de despărţire.”
Trecând peste opiniile istoricilor
care contestă originea romană a limbii,
Cipariu susţine că în Dacia s-au adus
colonişti din tot imperiul roman, mai
întâi din provinciile vecine sau limitrofe.
Aceşti romani vorbeau, evident, limba latină ca limbă a imperiului. Însă
pe lângă limba latină oficială şi literară,
„era în Dacia şi un dialect vulgar
(popular) roman care se poate considera
ca întâiul element al limbii române
de astăzi.” Retragerea lui Aurelian la
sud de Dunăre, la anul 271 î.H. nu
a oprit evoluţia limbii române, dar
a suferit o „mai grea soartă după
divizarea imperiului roman, şi noi am
rămas tăiaţi de cătră partea occidentală
unde domneau limba latină şi dialectele
vulgare romane.” Urmează apoi secole
de influenţă slavă, iar odată cu
„introducerea limbei slavice, chiar şi
în bisericile românului, atunci limba
română deveni la cea din urmă agonie.”
Refuzând să descrie aceste secole
„pline de întuneric şi de barbarie, de
care nice un român nu-şi poate aduce
aminte fără greaţă şi înfiorare”, îşi
exprimă bucuria că odată cu introducerea
limbii române în biserică, ea a „reînviat”,
iar membrii Societăţii Literare Române
vor avea grijă în continuare de sănătoasa
şi armonioasa ei dezvoltare.
Urmând acestui îndemn, Societatea
Literară Română şi-a propus încă
de la constituire trei obiective: să
stabilească ortografia limbii române,
să elaboreze gramatica limbii române
şi să redacteze dicţionarul limbii
române. Cel mai competent în elaborarea
unei gramatici academice era Timotei
Cipariu. De aceea când se scoate la
concurs scrierea unei gramatici,
învăţatul blăjean trimite manuscrisul
primului volum al Gramaticii sale,
Analitica însoţind-o (pentru că textul
era nesemnat, aşa cerea regulamentul)
de următorul motto:„ Si consuetudo
vicerit vetus lex sermonis abolebitur.”
(Dacă obiceiul învinge, vechea lege
se aboleşte.) Comisia însărcinată cu
analiza şi evaluarea manuscriselor,
opinează că „are în faţă o lucrare în
adevăr serioasă, conştiincioasă şi plină
de profundă erudiţiune şi vaste
cunoştinţe asupra obiectului, lucrarea
care ar face onoare şi literaturilor
celor mai avute şi mai dezvoltate în
această parte a filologiei şi pe care
orice Academie ar putea încorona cu
amândouă mâinile.” Se convine ca
lucrarea să fie tipărită la Blaj, şi pentru
că ar fi mai puţin costisitoare şi mai
ales pentru că autorul, trăitor în Blaj,
ar putea supraveghea şi corecta
imprimarea textului. Analitica, vol. I
al Gramaticii lui Cipariu, prima gramatică
academică din cultura română, apare
în septembrie 1869, iar partea a II-
a, Sintetica apare în 1877 şi este,
de asemenea, premiată de Academia
Română. Neglijată şi ocolită de lingvişti,
Gramatica lui Cipariu va fi reeditată
sub egida aceleiaşi înalte instituţii
culturale între anii 1987-1989, de
către lingvista ieşeană Carmen Pamfil
Ilea, autoarea unei remarcabile
teze de doctorat în care sunt argumen-
tate cu temeinicie meritele lui Timotei
Cipariu ca lingvist şi filolog.
