În discuţiile, uneori disputele, din ultimul timp despre timbrul literar, am auzit reprezentanţi ai editurilor spunînd că, dacă nu are bani să se susţină, U.S.R. ar trebui să dispară.
Cum au apărut – şi mai apar – şi păreri potrivit cărora, dacă un scriitor nu este vandabil, nu trebuie tipărit. Vorbim, restrîngînd oarecum sfera de interes, despre „timbrul literar”, luat şi ca o referinţă generică, şi nu, în extensie, despre „timbrul cultural”. Asemenea discuţii nu cred că exprimă neapărat un fel de război dintre edituri şi Uniune sau scriitori. În relaţiile dintre scriitori, editori sau exponenţii Uniunii există întotdeauna o înţelegere confortabilă, editorul şi scriitorul trebuie sau ar trebui să se comporte ca prieteni colaboratori, deşi anumite frustrări tacite există, mai ales în partea scriitorilor. Discuţiile vor conduce, desigur, la rezolvări punctuale, cum ar fi de aşteptat, dar ele aduc în atenţie, încă o dată, condiţia literaturii actuale (ca entitate emergentă) şi a vieţii literare propriu-zise, aceasta din urmă putînd fi definită (şi) ca o „instituţie” eterogenă, difuză şi confuză în acelaşi timp, dar totuşi „prezentă”, cu drept de a fi identificată şi luată în seamă.
Ca să apară o carte (să zicem de literatură), este nevoie de un scriitor, un editor şi un tipograf. E un proces care presupune nişte cheltuieli şi se mizează pe nişte cîştiguri, materiale şi spirituale. Tipograful realizează cartea-obiect (înscrisă în Galaxia Gutenberg). El nu operează cu valori estetice: tipăreşte ce i se dă. Nu stă la tocmeală: ai manuscrisul şi banii, se tipăreşte, indiferent de valoarea cărţii, nu ai, ieşi din joc. Editorul pregăteşte cartea pentru tipar şi pentru difuzare, printr-o activitate complexă şi expertă. Şi editorul are un calcul precis: face o investiţie prin muncă de specialitate şi aşteaptă să aibă un anume profit. Dacă acest profit nu iese, el trebuie să închidă editura. Lucrează pe o relaţie strînsă între cheltuieli şi pierderi. Dacă nu închide editura, înseamnă că „afacerea” îi merge. Scriitorul, pentru a scrie o carte, investeşte inspiraţie şi muncă la masa de scris. Pentru el cîştigul material nu este sigur. De multe ori nici nu este luat în calcul. Scriitorul mizează în primul rînd pe un „cîştig” spiritual, adesea se iluzionează cu acesta. Nu-i puţin lucru. Ar trebui să cîştige şi bani?
Vom întîlni suficiente afirmaţii (pe stradă...) potrivit cărora scriitorii nu trebuie să scrie pentru bani. Corect. Sînt şi scriitori care, deliberat, nu vor să audă de bani. Dar munca scriitorului n-ar trebui recompensată şi băneşte? Prin ea se produc valori spirituale, mai mici sau mai mari, dar valori, care intră în tradiţia culturală, alimentează imaginarul colectiv şi toate celelalte. Valorile spirituale nu sînt mai mici, ca importanţă, decît valorile materiale. Cum procedăm?
Scriitorii nu cer bani de la... cititori. Dar nici nu-i refuză. Unii au o mai mare conştiinţă a valorii lor, alţii mai mică. Dar această conştiinţă există, altfel nu ar scrie. Unii dobîndesc o mare notorietate, care le aduce mai mulţi bani, poate chiar trăiesc din scris, ceea ce nu-i o viaţă de ruşine, alţii se mulţumesc cu notorietatea oferită de familie, prieteni sau vecini de bloc... Sau, strict, de criticii literari, care împart aprecieri, dar nu bani. Însă cultura, care e făcută (şi) de scriitori, este o mare instituţie naţională care aduce venit, sub varii forme. Nu e drept ca acest venit să nu meargă, într-o formă sau alta, şi spre scriitori.
Timbrul literar e o modalitate oficializată prin care anumite venituri băneşti se îndreptă spre scriitori prin Uniunea Scriitorilor, ca suport financiar pentru proiecte literare, colocvii, lecturi publice, premii, reviste etc. Pledînd pentru acest titlu, Uniunea (ca şi celelalte uniuni de creaţie) nu serveşte doar interesele membrilor ei, ci şi ale tuturor scriitorilor, pentru că, de exemplu, în revistele literare (care ar trebui să aibă bani pentru plata colaboratorilor) publică nu doar membri ai uniunii de breaslă. Prin demersul Uniunii, se oficializează – şi întră în practica administrativă – o formă de „colaborare” instituţională, se induc nevoi instituţionale, pe care scriitorul nu le poate opera singur. Uniunea de breaslă poate fi discutată, dar nu pusă sub semnul extincţiei. Şi apoi, Uniunea, prin Filialele sale, îşi extinde semnificativ şi divers cîmpul de emergenţe.
Editurile nu prea sînt interesate să plătească timbrul literar. Nu toate. Motivele sînt şi ele dintre cele mai diverse, unele justificate, altele nu. Editorii – ca şi opinia publică – ar trebui să conştientizeze faptul că U.S.R. este o instituţie, nebugetată din banul public, care – prin membrii săi – cultivă orizontul de aşteptare al cititorului, orizont în care editurile îşi dezvoltă piaţa de carte. Un meşter, dacă vrea să facă un scaun, trebuie să cîştige contravaloarea muncii sale la piaţă, dar trebuie să plătească şi lemnul adus din pădure. Un editor preia textul unui scriitor clasic, asupra căruia nu mai grevează drepturile de autor, îl publică şi chiar promovează şi-şi vede de profit. Nu plăteşte textul publicat, decît taxele către stat. (Din cîte îmi pot imagina; s-ar putea să greşesc.) Dar „imaginea” respectivului scriitor clasic – ca şi a oricărui scriitor – se mişcă într-un orizont cultural al cărui relief e dat de scriitori, critici şi istorici literari, cititori aflaţi în contact direct cu scrisul viu. Editurile evoluează într-o piaţă de carte la întreţinerea căreia scriitorii participă din plin, fie că sînt geniali, fie că nu. E un aspect important al condiţiei literaturii în curs, care nu poate fi eludat. „Selecţia” literară se face aici mai întîi – în acest relief variabil –, nu în edituri.
Există multe edituri mici, care publică tiraje restrînse din scriitorii actuali. Aceste edituri nu se prea gîndesc la plata drepturilor de autor. Editorii – şi mai ales scriitorii – sînt mulţumiţi că o anumită carte vede lumina tiparului (în încă Galaxia Gutenberg). E o izbîndă. Nu totală, dar consolatoare. Dintre aceste ediţii se recrutează şi cărţile de succes, ca şi cărţile cu impact literar. Nu întotdeauna o carte validă critic/estetic atrage masele de cititori. Cazul poeţilor este dintre cele mai elocvente. Editorul însă îşi scoate banii şi obţine chiar profit, cu „acordul” tacit al scriitorului, care se bucură să-şi vadă cartea publicată, chiar dacă nu e remunerat pentru munca sa. Cheltuielile de editare şi cîştigurile de piaţă sînt în echilibru, fără ca autorul să intre în calcul. Chiar şi atunci cînd unele titluri intră într-un siaj comercial promoţional, situaţia financiară a editorului nu scade sub nivelul investiţiei. Şi nici atunci cînd editurile apelează, prin proiecte literare, la bani de la buget, scriitorul nu se alege cu mare lucru... Şi aceasta în situaţia cînd nu toate cărţile (de literatură) sînt finanţate direct din banii editurii.
Să ne imaginăm că editurile – cele cu putere financiară – se limitează să publice doar pe cei... zece scriitori vandabili şi pe cei cîţiva (cîţi?!...) aproape vandabili!... Să ne imaginăm că în librării şi biblioteci apar doar cărţile acestora!... Să ne imaginăm că manuscrisele cu incidenţă redusă la cititori în imediat rămîn în sertare pînă cînd se vor naşte şi forma cititori atraşi de ele!... Cum pot ieşi acestea spre virtualii cititori, dacă n-au asigurat succesul de piaţă? Să ne imaginăm că toată lumea (critici şi istorici literari, profesori) se ocupă (în mod utopic sau poate ideal) doar de aceşti zece scriitori cu... tiraje de masă!... Care ar fi imaginea „vieţii literare” actuale? Ar avea ea emergenţa, culoarea, bogăţia şi varietatea scontate, impactul măgulitor?
Drepturile de autor, atunci cînd sînt, sînt mici, nu recompensează inspiraţia şi munca. Foarte puţine reviste literare îşi permit să plătească activitatea colaboratorilor. În acest caz, editorii, ca şi opinia publică, nu trebuie să se mire că scriitorii caută formule prin care banul (public) să vină şi spre ei. Viaţa publică – la nivel naţional sau local, al comunităţilor... – este fertilizată – benefic – şi de activitatea scriitoricească.
Prezenţa scriitorilor în cetate, prin cărţile lor, prin cărţile înaintaşilor, al căror cult îl întreţin, este importantă, chiar şi într-o perioadă cînd scriitorilor li se aşază pe frunte mai puţine coroane de laur. Într-un fel, cu bune şi rele, U.S.R., ca entitate de breaslă, patronează patrimoniul literar, îl întreţine viu, îi apără pe scriitori, cum poate, iar scriitorii, prin Uniune şi timbru literar, au un instrument de acces spre banii ce li se cuvin. U.S.R. poate inspira, direct sau indirect, pe diverse trepte de interes, şi alte căi de acces ale scriitorului spre surse de finanţare. Da, desigur, există şi scriitori care pot trăi într-o relaţie simplă şi strictă cu editorul. Dar viaţa literară – elogiată de unii, blamată de alţii – se poate limita doar la acest tip de relaţie? Orizontul cultural al unui moment istoric, al unei „actualităţi” culturale are un relief bogat, animat de „actanţi” cît se poate de diverşi. Nu putem neglija o asemenea realitate.
