Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
"Ştie să vorbeşte" de Rodica Zafiu


Spre deosebire de celelalte limbi romanice, româna diferenţiază conjunctivul de indicativ într-un mod foarte clar, prin conjuncţia specifică să, opusă în subordonare lui că (ştiu să aştept - ştiu că aştept). Formele propriu-zise ale verbului, cu desinenţele lor, sînt specifice doar la persoana a III-a (aşteaptă / aştepte). Probabil că asemenea particularităţi formale - dar mai ales repartizarea diferită a valorilor semantice specifice (conjunctivul ca mod al genericului, al non-realizatului, nu al incertitudinii) - fac ca în română să nu se manifeste una dintre tendinţele puternice din alte limbi romanice, de pildă din franceza contemporană (ceva mai puţin din italiană): înlocuirea în vorbire a conjunctivului cu indicativul.

Am observat însă în ultima vreme, în texte româneşti "oral-scrise", o surprinzătoare prezenţă a unui fenomen oarecum asemănător: de folosire a formei de indicativ prezent, persoana a III-a, în combinaţie cu conjuncţia conjunctivului, să: "cine e tipul de la design-kulture care nu ştie să vorbeşte?" (timbru.com). În acest caz, s-ar putea presupune că funcţionează analogia: dacă forma verbală e identică la conjunctiv şi indicativ la persoanele I şi a II-a (că vin / să vin, că vii / să vii), această echivalenţă s-ar putea în principiu extinde şi la persoana a III-a (că vine / *să vine). Cu atît mai mult cu cît unele verbe chiar au, din raţiuni fonetice, o formă unică la prezentul celor două moduri (că apropie / să apropie). Există însă cu adevărat o asemenea tendinţă de extindere a formei de indicativ asupra celei de conjunctiv în româna actuală?

Observăm, în primul rînd, că în lucrările mai vechi de descriere sincronică şi de cultivare a limbii - Iorgu Iordan, Limba română actuală, 1943; Al. Graur, Tendinţele actuale ale limbii române, 1968 etc. - nu este menţionat un asemenea fenomen. Iordan pomeneşte totuşi forma oltenească să iese, dar care se opune unui indicativ (el) iasă. De fapt, formele verbale de conjunctiv de persoana a III-a nu sînt în mod normal un punct de variaţie sau de posibilă eroare pentru vorbitorii nativi de română: confundarea lor e o greşeală tipică străinilor. De altfel, multe din exemplele recente, culese din Internet, se referă tocmai la vorbirea străinilor sau la imitarea ei de către români: "ca şi un cunoscut fotbalist român, care, după 3 luni în Italia, nu mai ştiut să vorbeşte corect la româneşte" (parinti.com). S-ar părea că mai ales această formulă - (nu ştie) să vorbeşte, căreia i se adaugă, cu efect de rimă, româneşte - s-a fixat în ultima vreme ca emblemă a vorbirii stîlcite a străinilor, fiind aplicată prin exagerare comică şi românilor, chiar dacă eroarea pe care o conţine este destul de improbabilă: "nici nu ştie să vorbeşte româneşte!"; "eu sunt de-aia care ştie să vorbeşte româneşte, încă" (muzicabuna.ro). Desigur, a vorbi apare şi cu alte verbe regente: "măi copii, dar mai duceţi-vă şi la şcoală că aţi uitat să vorbeşte româneşte de la atâta warcraft3 şi starcraft" (computergames.ro); "frate, site-ul tău e varză, mai învaţă şi tu să vorbeşte româneşte" (dealbu.free.fr). Doar fixarea formulei ca mijloc ironic şi raportarea la greşeli făcute de străini explică construcţii în care conjunctivul are o formă aberantă de persoana a III-a chiar în locul unei aşteptate persoane a II-a: "Cage, tu ştie să vorbeşte româneşte ??..." (computergames.ro); asemănător stau lucrurile în enunţul "e greu să vorbeşte româneşte !!!!" (chicbebe.ro), unde este probabil substituită persoana a II-a generică.

E posibil ca o asemenea construcţie să se fi răspîndit odată cu prezenţa mai puternică (inclusiv în mass media, în interviuri şi reportaje) a unor străini care vorbesc româna cu greşelile tipice vorbitorilor non-nativi; şi să se fi atras atenţia asupra ei prin imitaţiile produse de unele grupuri comice (de exemplu, Divertis). Se ştie că tipul de umor obţinut prin imitarea vorbirii străinilor reduce un sociolect la cîteva semne şi semnale distinctive; printre acestea se poate să se fi impus conjunctivul care preia forma de infinitiv. Procedeul pare recent; am verificat cîteva din cazurile mai vechi de simulare cu scop comic a vorbirii străinilor - de care e plină pînă la exces literatura noastră din secolul al XIX-lea: Jupîn Iani al lui Anton Pann, falsul baron Flaimuc al lui Negruzzi, Herşcu Boccegiul al lui Alecsandri nu fac această greşeală de limbă; în replicile lor abundă în schimb alte erori considerate tipice pentru grec, neamţ, evreu etc. Există totuşi excepţii: francezul director de teatru Mase, din comedia lui C. Caragiali O repetiţie moldovenească, are sistematic dificultăţi cu conjunctivul (vorbind în genere foarte prost româneşte): "eu facem să vede", "vrei să me mănîncă peru?".

Chestiunea mai prezintă un aspect semnificativ: conjunctivul aberant e folosit în ultima vreme şi pentru ironizarea vorbirii ţiganilor; în textul unei melodii parodice (}iganii şi internetul) apare de pildă formularea "Nu ştie nici să vorbeşte, dar să-i vezi cum chatuieşte, poate-o să le foloseşte...". Din păcate, nu am suficiente date - ar fi necesare investigaţii sociolingvistice serioase asupra fenomenului - pentru a afirma că această trăsătură este sau nu reală; mi se pare mai curînd una atribuită, poate un mod inconştient de a-i identifica pe vorbitorii ţigani cu străinii care învaţă o română aproximativă. Nu e totuşi exclus ca trăsătura să existe cu adevărat; ba chiar să reprezinte o tendinţă actuală - nu neapărat a vorbirii ţiganilor, cît a românei populare, necultivate (din zone urbane). Am găsit şi citate în care fenomenul apare în contextul altor trăsături ale românei substandard, fără să se sugereze vreo identitate străină a vorbitorilor ironizaţi: "şi lu care nu poate să vorbeşte prea bine pe forum şi nu poate să înţelege tot ce se zice aici" (cioace.netfirms.com).

De fapt, prin aceste observaţii n-am făcut decît să semnalez o problemă, care ar trebui verificată atent de lingvişti; ştie să vorbeşte reprezintă un fenomen care ar putea dispărea fără urmă, dar ar putea şi marca începutul unei tendinţe morfologice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara