Ca o discuţie în tren
Forin Alm|Şan, autorul volumului de versuri Sinuciderea se mai amână (apărut la Ed. Grinta din Cluj), se află într-o situaţie fără ieşire. Când scrie simplu, alunecă în banalitate:
"Uneori gândesc aşa:/ decât singur într-un paradis/ parcă aş prefera/ un infern alături de cei/ pe care îi iubesc/ şi mă iubesc./ Dacă ar dori-o/ şi ei./ E adevărat,/ doar uneori gândesc aşa." (Oare?)
Când încearcă să ofere cititorilor ceva nemaivăzut şi numaiauzit, recurge la imagini de o originalitate hazardată:
"Între Crăciunul cel sfânt/ şi trecerea în alt an/ Cerul s-a coborât spre pământ:/ Ninge năpraznic la Bran.// Dinspre Caraiman/ Nicio o erecţie solară." (Ninge la Bran, I).
Nici unui alt poet nu i-a mai trecut prin cap să compare răsăritul soarelui cu o erecţie! Ne întrebăm, îngroziţi, cu ce anume ar putea fi comparat apusul...
Totuşi, nu excentricitatea reprezintă predilecţia lui Dorin Almăşan. Sigur pe sine, voios, poetul înoată de cele mai multe ori în largul unei filosofări ieftine. Confesiunile şi reflecţiile sale seamănă cu cele care pot fi auzite în câte un compartiment de tren, când călătorii, plictisiţi de drumul prea lung, se angajează în discuţii despre... viaţă:
"Câtă amară tristeţe/ cuprinde şi-ascunde/ Ťjoculť acesta/ de-a viaţa, de-a moartea!" (Duelul inegal cu moartea)";
"Unii sunt frumoşi, alţii bogaţi./ Există şi destui norocoşi,/ ba mulţi chiar puternici./ Ici-colo câte unul/ străluceşte prin spirit" (Cer prea mult?);
"Urăsc timpul!/ E în mine/ şi fac parte din el." (Piatră);
"Iubind,/ cuvintele dor./ Ele pot fi o forţă/ creatoare sau distructivă." (Cuvintele) etc., etc.
Dorin Almăşan are şi un... certificat de poet, pe care i l-a oferit cândva Negoiţă Irimie, şi îl reproduce cu o recunoştinţă patetică pe prima pagină a cărţii. Citim:
"Crescut în cultul limbii române, iată că după ce semnează unsprezece cărţi de proză, Dorin Almăşan se întoarce la o dragoste din tinereţe - Poezia. Atunci când a mai cochetat cu Euterpe - regina celor nouă muze. De astă dată, profesorul de sport - Ťolimpiculť şi aproape... olimpianul Dorin Almăşan fentează tărâmurile prozei..."
Nu ne rămâne decât să regretăm că profesorul de sport n-a fentat şi tărâmurile poeziei.
P.S. Cartea este ilustrată cu desene (de Liviu Vlad) reprezentând biserici, arbori şi femei goale. Cititorul care examinează prea mult timp aceste desene poate pretinde că este interesat de biserici...
Cum se cucereşte o femeie
Amplele poeme din volumul Cantate de Moise M. Istorică (Bucureşti, Ed. Semne) constituie, în intenţia autorului, o panoramă a războaielor din istoria lumii, un fel de Memento mori scris de un militant pentru pace. Din punct de vedere tematic, volumul îndeplineşte condiţiile pentru primirea Premiului Nobel. Din punct de vedere literar - nu.
Deşi are o cultură enciclopedică şi idei originale (unele cam trăznite), autorul nu reuşeşte să convingă. Poezia, în cazul său, devine frecvent discurs. Şi nu orice fel de discurs, ci unul teatral:
"Imperiala putere romană era între apogeu şi cădere./ Pe trupul ei, prin defileuri sau pe câmpii/ Escadroane în deplasări nebuneşti./ În măruntaiele ei o sămânţa unei noi religii lucra./ Zeimi în înălţare, zeimi în cădere,/ Îngurgitând mişcări, naşteri şi dispariţii./ O Romă ostenită de nebunia puterii, de depravarea măririi,/ Dar natura, stăpână a toate îşi urmează ale ei."
Înclinat spre filosofare, Moise M. Istorică îşi pune adeseori degetul arătător la tâmplă şi reflectează, într-un stil sentenţios-grandilocvent, asupra mersului istoriei. Câteodată le atribuie şi personajelor istorice această morgă de cugetători. Iată, ca exemplu, un dialog dintre Traian şi Decebal:
"Iar Traian: ŤTe iubesc aşa cum eşti, neliniştit./ Omul este un accident al naturii,/ Deci şi eu şi tu, intuiţie, aşa cum eşti.ť/ Iar Decebal: ŤAncestralul guvernează nu noi,/ Hazard eşti, Traiane, ca şi mine memorie/ a cromo-zomilor!"
Attila însuşi apare ca un "împărat-poet":
"O, Pegasul meu, asin al visătorilor,/ şi tu vei fi atins de bici dumnezeiesc,/ Gândea Attila".
Modul în care autorul îşi reprezintă existenţa are - nu se poate nega - nobleţe. El greşeşte însă tonul, care în literatură poate salva sau arunca în neant orice text. Foarte evidentă este această eroare în versurile de dragoste care apar din când în când, pe neaşteptate, în cuprinsul cărţii. Poetul îi face iubitei declaraţii emfatice. Dacă ea ar avea simţul umorului, ar izbucni, fără îndoială, în râs văzându-l pe adoratorul ei cum stă în genunchi şi declamă, cu ochii înălţaţi spre cer:
"Pe umerii tăi rotunzi/ Flutură arta, o, iubita mea,/ Străbătând eternitatea,/ Seri citind portativele lumii./ Steaua polară îşi leagănă veşnicia./ Suntem cu toţii locuiţi de himere,/ De aceea vedem patratura sferei/ Cântând la ghitară."
Nu astfel se cucereşte o femeie. Iar cititorul - nici atât.
